Până acum am mai scris pentru bookhub.ro doar despre o singură carte (cea a Tatianei Țîbuleac) apărută la Cartier, editura de prestigiu, cu deja zeci de ani buni la activ pe piața editorială și cu titluri care mai de care mai bune. Are colecții bine definite, un site excelent organizat, pe care vi-l recomand, iar tipăriturile în sine sunt excelent redactate, cu traducători aleși pe sprânceană și coperți pe măsura conținuturilor. Nu, nu sunt prea multe laude pentru o singură editură, ci chiar ar trebui să mai găsesc încă multe altele, dar prefer să vă vorbesc despre câteva dintre ultimele lor apariții, poate așa vă provoc să le căutați site-ul și să le și cumpărați. A, să nu uit, nu există târg de carte serios din România unde ei să nu aibă stand, deci îi veți găsi și la Bookfest 2017, așadar reperați-i și lecturați-le titlurile.
Primul volum propus pentru moment este cel scris de Eric Hobsbawm, „Despre istorie” este numele acestuia. E un tratat serios de filosofia istoriei, scris într-un limbaj accesibil și novicilor, dar, în același timp, excelent trecute în revistă marile teorii ale domeniului. E cu adevărat o excelentă introducere în domeniu, dar și o mică recapitulare la îndemâna celor care au nevoie de un mic excurs în lumea teoriilor despre rolul istoriei atunci când își proiectează propriile lucrări științifice.
O să scriu pe îndelete despre carte, dar până atunci vă las drept dovadă două citate. Să nu uit, traducerea volumului îi aparține lui Radu Săndulescu.
«Chiar și după modestele standarde ale științelor umane și sociale ale secolului al XIX-lea, istoria a fost, prin urmare, o disciplină extrem de înapoiată, s-ar putea spune, aproape deliberat înapoiată. Contribuțiile sale la înțelegerea societății umane, trecute și prezente, erau neglijabile și accidentale. Având în vedere că înțelegerea societății solicită înțelegerea istoriei, au trebuit găsite căi alternative și mai rodnice de explorare a trecutului uman. Subiectul acestui articol reprezintă contribuția marxismului la această căutare.
La o sută de ani după Ranke, Arnaldo Momigliano a însumat schimbările în istoriografie sub patru puncte:
(1) Istoria politică și religioasă declinase acut, în vreme ce „istoriile naționale păreau demodate”. În schimb fusese o remarcabilă direcționare către istoria social-economică.
(2) Nu mai era lucru obișnuit, sau chiar ușor, să se folosească „ideea” ca explicație a istoriei.
(3) Explicațiile prevalente erau acum „în termeni de forțe sociale”, deși acest lucru năștea într-o formă mai acută decât în vremea lui Ranke chestiunea relației dintre explicația evenimentelor istorice și explicația acțiunilor individuale.
(4) Devenise acum (1945) dificil să vorbești despre progres sau chiar o dezvoltare plină de sens a evenimentelor într-o anumită direcție.
Ultima dintre observațiile lui Momigliano – și îl cităm în calitate de reporter al stării istoriografiei, nu de analist – avea probabil mai multe șanse să fie făcută în anii ´50 decât în decadele mai timpurii sau ulterioare, dar celelalte trei observații reprezintă în mod clar tendințe vechi și durabile în mișcarea antirankeiană din cadrul istoriei.»
„Legătura cu prezentul este evidentă, căci procesul de a-l înțelege are multe în comun cu procesul de înțelegere a trecutului, în afară de faptul că înțelegerea modului în care trecutul s-a transformat în prezent ne ajută să înțelegem prezentul și probabil ceva despre viitor. O mare parte din comportamentul oamenilor din toate clasele în ziua de azi este, în fapt, la fel de necunoscută și de nedocumentată așa după cum era o mare parte din viețile oamenilor de rând din trecut. Sociologii și alții care monitorizează dezvoltările în viața cotidiană sunt în mod constant pe urmele vânatului lor. Și chiar și atunci când suntem conștienți de ceea ce facem ca membri ai societății și epocii noastre, e posibil să nu fim conștienți de rolul pe care îl joacă faptele și credințele în crearea imaginii a ceea ce am dori cu toții să considerăm ca fiind un cosmos social ordonat – chiar și cei care se consideră ca fiind în afara lui – sau în exprimarea încercării noastre de a ajunge la o înțelegere cu schimbările sale. O mare parte din ceea ce se scrie, se spune și se face în ziua de azi în legătură cu relațiile de familiei aparține în mod clar tărâmului simptomelor, nu al diagnosticelor.”
Al doilea volum propus spre citire este Apostolov” de Sibylle Lewischaroff. Cu o traducere excelentă, ce poartă semnătura lui Alexandru Al. Șahighian, romanul autoarei cu origini bulgare și germane, dar și cu studii de teologie, pare să fie un succes de casă pe piața editorială românească.
„Iată-mă din nou ieșită din afund, fiindcă hățișul meu lăuntric era cutreierat, ciudat, tocmai de niște mistreți din fața cărora mă refugiasem cu încetul, privindu-i țintă în ochii lor negri, mici, răi, perfect rotunzi…
Pesemne că totul n-a durat mai mult de zece minute. Porțiunea de geam între perdele încă e întunecată, crâmpeiul subțire de lună nu luminează mai nimic. Hai, fă-mă să dorm în sfârșit, Morfeu capricios, m-auzi, să dooorm, ce poate fi așa greu, doar noapte-i pretutindeni în jur, și de dormit dorm cu toții, fie ei blegi sau breji, isteți sau nătărăi, haide, Morfeu, atinge-mi vârfurile degetelor și numără-mi un șir alinător, adormitor, dar, te rog, nu mai lăsa să mi se perinde în vis pe dinaintea ochilor un șir de porci-mistreți, nu aceste dihănii de care mi-e o frică grozavă, cu-adevărat nebună.”
„Tatăl nostru oscila între excese și asceză – fuma, bea, se ghiftuia, apoi o perioadă nu mai urma nimic. Cumpăra mult din hala pieței și-i plăcea să-și întâlnească acolo amicii bulgari. Îi știa și pe toți grecii, italienii și iugoslavii care aveau acolo tejghelelor lor glumea cu ei, cerceta fructele ca un cunoscător, oferea sfaturi medicale, le aducea medicamente. Puținele dăți când am mers cu el la cumpărături în piață mi l-au arătat pe tata ca fiind omul cel mai iubit din lume. Îl salutau strângându-i ambele mâini, îl îmbrățișau, îl băteau pe umăr, iar pe liliputana pe care-o ducea de mână o tratau cu tot respectul cuvenit unui înalt demnitar. Când ieșea din hala pieței încărcat de pungi de hârtie foșnitoare, tata exulta. Plin de mândrie etala în bucătărie cumpărăturile sale și era lăudat de bunica, o excelentă bucătăreasă. Se sfătuiau și se tachinau, și-n tompul acesta șoricarul sărea în jurul lor până ce tata îi oferea o jumătate de cârnăcior.”
„Mărirea și decăderea bolii Parkinson” de Svetislav Basara cu o traducere din sârbă asigurată de Octavia Nedelcu este a treia propunere. Autorul este un scriitor contemporan prolific, cu peste patruzeci de volume la activ, recunoscut ușor datorită stilului inconfundabil de a scrie. Asemănat ca stil cu Emir Kusturica, numai că fiecare a folosit mijloacele specifice artei în care au ales să se exprime, Basara cucerește de la primele litere scrise pe hârtia noii sale scrieri.
„Pseudobiografii de mai târziu până când nu li s-a șters urma, la fel ca și mie, notau cu entuziasm frecventele mele schimbări de identitate pe răbojul incompetenței lor că mă confrunt cu aspre critici la adresa scrierilor mele. Fără să aibă o imagine de ansamblu clară ce am scris cu adevărat, ce au scris alții folosindu-se de numele meu și ce n-am scris eu niciodată. Ceea ce, la drept cuvânt, nu știu nici chiar eu cu certitudine. Autorii anonimi care scriau în ziare articole injurioase au mers chiar mai departe, considerând adevărate crime aceste schimbări; astfel, dacă e să le dăm crezare, m-aș fi ascuns, chipurile, de creditori și procurori. Adevărul este cu totul altul. Încă din primele zile de pionerat al parkinsonismului s-a ridicat asupra o adevărată răscoală din partea teologilor, medicilor, avocaților și polițiștilor. Nu-mi era amenințată doar vanitatea, ci chiar libertatea. Însă acesta este destinul tragic și măreț în același timp al tuturor celor care au o misiune de înfăptuit. În naivitatea mea juvenilă, convins că ignoranța și prostia lumii sunt deliberate, am început să-mi expun ideile proprii și să public articole în reviste. Chiar prima, așa-zisa prelegere de inițiere, pe care am susținut-o, mort de beat în cârciuma aceea din sat, m-a costat o bătaie soră cu moartea, remușcări mari și toți banii primiți din vânzarea prin înșelăciune a moșiilor de către tatăl meu Naiba m-a pus să mă urc așa beat cum eram pe masă și să mă adresez celor prezenți. Nu-mi aduc aminte cu exactitate ce am spus concret. Pare-se însă că nu se deosebea cu mult de discursul pe care-l rosteam îndeobște. Oricum ar fi fost, mujicii, moșierii, curvele din cârciumă, slugile – cu toții s-au năpustit deodată asupra mea și au început să mă lovească cu picioarele, lingurile, curelele și, dacă nu mă înșel, chiar și cu oalele de noapte. Poate ca să mă umilească cât mai tare. Dar nu m-au umilit. Ba mai mult, m-au convins de autenticitatea bolii mele.”
„Acolo unde curg râuri de lapte și miere” este scris de un autor încă (foarte) tânăr, Vladimir Lorcenkov; născut la Chișinău, absolvent de studii jurnalistice, scrie în limba rusă, drept pentru care traducerea romanului este realizată de către Antoaneta Olteanu. E un roman plin de umor, umor cu ajutorul căruia aflăm cu adevărat care este starea lucrurilor din Moldova de peste Prut.
„Când își aduceau aminte de asta, Vasile Lungu și Serafim Botezatu au băut nu numai o carafă de vin.
– Dar recunoaște, zâmbi Serafim, l-ai aruncat special din avion pe președinte!
– Nu! își făcu cruce Vasile. Uite, îmi fac cruce în fața ta. O cruce ortodoxă, aducătoare de minuni…
– Aducătoare de viață, în corectă Serafim, dar, de fapt, ce importanță mai are, oricum nu crezi în Dumnezeu.
– Am fost în cer, a râs Vasile, nu era nimeni acolo.
– Ptiu, scuipă Sefarim, dar mai mult de formă, ei, dar ia spune, nai vrei să te ridici la cer?
– Nu, minți Vasile, ce să fac eu cu cerul? Doar și atunci, recunosc, am făcut-o mai mult din cauza președintelui.
– Nu ți-e frică?
– Deja sunt reguli noi de douăzeci de ani, Serafim! Acum, pentru moartea unui bolșevic, poate o să-mi dea chiar și diplomă de onoare.
– N-o să-ți dea nimic.
– Chiar așa…
– Aici…”
