La momentul când scriu cronica tocmai se încheie ziua internațională a fericirii; prea puțini și-au mai adus aminte că e și ziua echinocțiului de primăvară. Și cu mult mai puțini s-au uitat pe geam să vadă dacă a înverzit natura. Gesturi mărunte, frânturi de cotidian de care aproape că nu mai știm să ne bucurăm. Ei bine, cartea Tatianei Țîbuleac face ceea ce nu (vrem) să (mai) facem noi: să ne recuperăm pe noi ca oameni și să ne reîntoarcem în mijlocul mulțimii mai frumoși, mai buni, mai împăcați cu noi înșine.

Despre autoarea cărții nu vreau să spun decât atât: e tânără, e basarabeancă, e frumoasă, are un blog unde-și scrie gândurile, are forță. Da, da, în ciuda fragilității fizice aparente, Tatiana Țîbuleac chiar are forță!

Când am început să citesc romanul știam doar atât: că-l voi citi! Îmi zicea mie intuiția că-l voi citi! Și de aceea n-am citit nimic despre carte, doar ceea ce a scris Radu Vancu pe coperta a patra. Iar când mi-a spus Vasile Ernu că volumul mă așteaptă la Cărtuești am știut că a venit timpul. Nu mi-a trecut nici măcar o secundă prin cap că ceea ce voi citi va fi cu preaplin de din toate! Romanul ăsta te schimbă, nu înainte de a te scufunda în propriul tău sub- și inconștient. Și revii la tine mai bun, mai pregătit de cunoaștere.

„În sinea mea eram sigur că sfârșitul, într-o formă sau alta, este foarte aproape, pentru că atâta bine se dă doar copiilor sau muribunzilor.

Între timp.

Am prins o libelulă și am stat lângă ea toată ziua.

Am numărat boabele de porumb dintr-un rând de porumb.

Am băut apă de ploaie.

Am ajutat un fluture să se nască.

Mama m-a lăsat în pace dispărând și apărând doar mânată de frica de un nou acces. Ne vedeam la masă, de trei ori pe zi, când ea mă hrănea cu tot felul de chestii de care nici nu bănuiam că există. Brânză de măgăriță. Melci. Creieri de bou. Măduvă. Limbi de porci și de vite fierte. Turte cu rinichi și ficați de păsări. Dulcețuri din semințe de cânepă și lichioruri halucinante.

Într-o seară, după ce băusem împreună două sticle de vin, am întrebat-o ce căutam acolo: noi doi, casa, rochiile, toată acea vară nelegitimă? Mama mi-a răspuns că i-au mai rămas patru pentagoane și m-a atins trist pe obraz.

Mă aflam la un festin al diavolului și stăteam în capul mesei.”

Acum mulți ani „Flori pentru Algernon” m-a ajutat să le explic mai bine unor adolescenți de ce ne e dată inteligența și, mai cu seamă, de ce trebuie să facă pereche cu afectivitatea (în opinia mea, omul nu e om decât atunci când le are pe ambele suficient de dezvoltate). Dacă acolo autorul a ales să intre în interiorul bolii mintale din exterior, cu ajutorul unui șoricel, ei bine, aici Tatiana Țîbuleac o ia invers: din interior spre exterior, fără niciun alt intermediar decât mama. Iar ceea ce a ieșit este demn de o capodoperă a literaturii universale. Da, da, e o capodoperă catharsisul personajului principal: un adolescent aflat în pragul maturității care se obișnuise deja cu nebunia lui cauzată de moartea surorii sale în copilăria timpurie, cu absența tatălui și a mamei, mai cu seamă a mamei, exact când avea mai multă nevoie. Și care, citind pagină după pagină, dezbracă încet și sigur hainele nebuniei și le îmbracă pe cele și mai inconfortabile ale dizabilității fizice. E absolut remarcabil cum toate acestea se întâmplă stadial, la fel ca și boala incurabilă a mamei. Iar Tatiana Țîbulac nu se abține de la a folosi cuvintele ca fiind cele mai bune ambasadoare ale acestor (pe)treceri din și prin viața omului.

De regulă suntem învățați încă din primele luni de viață să ne iubim mama. Da, da, știu, am spus bine: suntem învățați. Pentru că a simți iubirea vine cu mult mai târziu. În primele luni ne ghidăm după instincte și căutăm aproprierea celei cu care suntem deja familiarizați: mama. Treptat, în procesul socializării timpurii, se adaugă peste instincte învățarea socială, cea care ne dă măsura bunei creșteri. Dacă nu există rămânem la stadiul instinctual și vom fi inadaptați o viață întreagă. Dar ce se întâmplă când intervin defectele de comunicare sau morțile celor dragi sau orice alt neprevăzut și nedorit eveniment? Ei bine, despre asta e vorba în „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Despre un copil care învață să iubească ceva ce a urât din tot sufletul, învață să-și iubească mama. Și, Doamne, ce preț plătește pentru asta! Să mergi spre moarte dând viață fără de moarte propriului copil, ce poate fi mai „omenesc/prea-oemenesc”? Cât curaj i-a trebuit autoarei să-și ducă personajul până la capăt, să-l conducă printre descoperile unei veri precum duci orbul pe străzile ultrapoluate fonic ale unei metropole: după instincte și după emoții. Nu, în lumea Tatianei Țîbuleac nu te poți ghida decât după hărți afective care se scriu odată cu pașii făcuți în cunoaștere de către băiatul a cărui mamă avea ochii verzi în ultima ei vară pe pământ.

„ 39

M-am întors cu gura ghem și m-am dus direct în cameră. În ziua aceea a vorbit doar mama. I-a plăcut bicicleta și m-a lăudat că am scos-o ieftin. Mi-a spus în schimb că nu putem mânca cârnații de la Karim, pentru că erau împuțiți cu totul. M-a întrebat dacă vreau bere. S-a lăudat că a înșirat rufele singură. Mi-a povestit că a fost la bătrâna cu iepuri și a aflat că duminică e un târg de vechituri, în locul pieței cu mâncare, și că vrea să mergem. A fiert porumb, pentru că, în sfârșit, s-a copt, iar în șopron a găsit un sac cu potcoave vechi. Sătenii terminaseră de arat toate cele trei dealuri, iar bunica nu se măritase din dragoste, ci pentru că trebuia cineva să-i hrănească pe toți, iar Jakub avea tractor. Și să iau să mănânc și pâine, ca să nu rămână, căci mâine vrea să treacă pe la brutar și la poștă de una singură, pentru că se simțea mai bine. Iar florile celea galbene de lângă lanul de porumb vindecau orice boală din lume – a spus bătrâna cu iepuri.”

Alecksy este personajul central și face parte dintr-o familie de emigranți polonezi care trăiește în Franța. Și numai despre acest sinoptic al familiei s-ar putea scrie o analiză literară separată. De asemenea, analize întregi ar merita stilul literar al Tatianei Țîbuleac, stil care degajă forță, pasiune și emoție; ea își construiește atât de bine trama, încât personajele capătă contururi nebănuite pe măsură ce citești. Iar Alecksy pierde din nebunie, câștigă în luciditate, pierde picioarele și câștigă dragoste de viață.

Când am început să citesc cartea, după primele cincizeci de pagini scriam: „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Greu de găsit cuvântul care să exprime ceea ce (re)simți citind cartea asta. O recomand doar celor dornici de o submersare a lumii interioare, acolo unde nici gândul nu pătrunde decât ghidat de simțuri. E cu simțire cartea asta, cu multă simțire. Când am terminat cartea de citit… am respirat adânc și mi-am dat seama că trăiesc.

1072365Editura: Cartier

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 160

ISBN: 978-9975-86-35-9

Sursa foto: www.perfecte.md

Share.

About Author

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: