„Vânătorii de zmeie” de Khaled Hosseini

Taţi şi fii

Se ştie deja, nimeni nu e profet în ţara lui, nici măcar scriitorii. Sau mai cu seamă aceştia. Iar atunci când vreunul dintre ei, trăitor într-un alt spaţiu geografic şi cultural decât cel de baştină, îşi permite „luxul” de a scrie despre ţara pe care, pasămite, a părăsit-o, compatrioţii nu-i vor ierta niciodată acest demers.

Khaled Hosseini este originar din Kabul – Afganistan, dar trăieşte de mulţi ani în America. Fiu al unei familii paştune (nobilă), a părăsit ţara natală înainte de invazia sovietică. Prin natura ocupaţiei tatălui său (care a fost diplomat), familia s-a tot mutat de-a lungul timpului: Iran, Franţa, SUA. Deşi s-a născut şi a crescut într-un segment privilegiat al societăţii afgane (sau poate tocmai de aceea, întrucât a avut acces la educaţie de calitate, deschisă), Khaled Hosseini alege să rămână în State, să practice iniţial medicina, apoi să se dedice scrisului, dar fără să-şi uite obârşiile afgane. Este fondatorul unei fundaţii care îi poartă numele şi care oferă asistenţă umanitară în Afganistan. Din 2006 este numit Ambasador al Bunăvoinţei din partea UNHCR, Agenţia ONU pentru Refugiaţi, în această calitate putând să se întoarcă în Afganistan şi să menţină contactul cu realităţile de acolo.

Ca scriitor, este autorul a trei romane extrem de apreciate: Vânătorii de zmeie, Splendida cetate a celor o mie de sori, Şi munţii au ecou. Toate trei au fost tradus în limba română, la Editura Niculescu, Bucureşti. Romanele au fost traduse în peste 57 de limbi şi publicate în 70 de ţări. Receptarea lor de către compatrioţii afgani este la nivel umoral, din păcate, mai ales în ceea ce priveşte comunitatea afgană din America. Nu doar că nu-l agreează pe Hosseini, dar şi-au permis să-l eticheteze, pe internet şi la radio, drept „un alt Salman Rushdie” (autorul „Versetelor satanice”, pentru care s-a făcut pasibil de trădare, fiind emisă o fatwa de către ayatollahul Khomeini, la vremea publicării respectivului volum). Reacţia lui Khaled Hosseini este elocventă:

„A fost destul de năucitoare toată această situaţie. Ei nu au spus niciodată că scriu lucruri false, ci de ce simt nevoia de a vorbi despre astfel de lucruri ruşinoase şi că nu îmi iubesc ţara dacă fac lucrul acesta”.

Cu alte cuvinte, este vorba despre ruşine şi despre deconspirare, interpretate ca trădare de ţară. Despre acele realităţi peste care trebuie aruncat vălul conformist al tăcerii. Un fel de „rufele se spală în familie sau nu se mai spală deloc”. Emigranţii afgani, cel puţin o parte din ei, cultivă încă această atitudine pe care o consideră, culmea, corectă, patriotică. Ca şi cum ţara de origine ar fi un soi de insulă încremenită în tabuurile ei…

Fără îndoială, fundalul social-politic al romanelor lui Hosseini este Afganistanul, fie că vorbim despre 1970, fie despre cel al zilelor noastre. Altfel, temele fundamentale, situaţiile prezentate ţin de literatură, de valorile general-umane transmise pe această cale: vârsta mirabilă a copilăriei, legătura sau ruptura dintre părinţi şi copii, culpa şi consecinţele ei perpetuate în timp, prietenia, dragostea, moartea etc.

De asemenea, implicaţiile autobiografice ţin de structura fiecărui scriitor, cu atât mai mult atunci când este vorba despre cineva care îşi poartă originile cu sine, transplantate într-un alt „sol”, cum este cazul lui Khaled Hosseini.

Vânătorii de zmeie are la bază o ştire auzită de autor la TV, în 1999, despre regimul taliban din Afganistan, care tocmai interzisese concursurile de înălţat zmeie în această ţară cu tradiţie în respectivul sport naţional. Hosseini a scris iniţial o nuvelă, de 25 de pagini, despre doi băieţi care înălţau zmeie, iar doi ani mai târziu textul a căpătat dimensiunile romanului de faţă.

Pe fondul acestei interdicţii nedrepte, scriitorul altoieşte o poveste emoţionantă despre frumuseţe şi maculare, despre vinovăţie, ruşine şi fugă, dar mai ales despre iertare şi acceptare. La Kabul, în 1970, doi băieţi cresc în aceeaşi casă, maturizându-se forţat sub presiunea anumitor evenimente. Amir este fiul legitim al lui Baba, unul dintre cei mai influenţi negustori paştuni, în timp ce Hassan şi tatăl său, Ali, se trag dintr-o familie hazeră, din clasa de mijloc a societăţii afgane. Cei doi băieţi sunt, de fapt, fraţi, dar vor afla târziu acest lucru; îl va afla doar Amir, în drumul reconcilierii de sine, atunci când va fi suficient de matur încât să-şi asume propriile greşeli.

Cartea este o naraţiune la persoana I, din perspectiva lui Amir, care îşi reconstituie copilăria şi adolescenţa afgană, ulterior tinereţea americană. Întreaga reconstituire stă sub semnul unei culpe morale şi al ruşinii viermănoase care i-a succedat: la 12 ani, după o întrecere de zmeie, Hassan este violat de către Assef şi banda lui, în timp ce Amir, ascuns după tufe, asistă la această atrocitate şi nu are curajul de a-şi salva prietenul. Vinovăţia şi remuşcările vor pune stăpânire pe fiinţa lui, maculând relaţia de prietenie şi degradându-i încrederea şi stima de sine, atât de necesare la această vârstă:

„Mă tot foiam şi mă răsuceam, fără să pot dormi. M-am ridicat. Lumina lunii invadase fereastra.

-Am văzut cum l-au violat pe Hassan, am zis, fără să mă adresez cuiva anume. Baba s-a foit în somn. Kaka Homayoun a mormăit. O parte din mine spera ca cineva să se trezească şi să mă audă, ca să nu mai fiu nevoit să trăiesc cu minciuna asta. Dar nu s-a trezit nimeni şi, în tăcerea care a urmat, am înţeles ce fel de blestem mă lovise: aveam să scap basma curată. M-am gândit la visul lui Hassan, cel în care înotam amândoi în lac. Nu-i nici un monstru, spusese el. Numai că se înşelase. În lac este un monstru: îl înşfăcase pe Hassan de glezne, târându-l în adâncurile mâloase. Acel monstru eram eu. În noaptea aceea am devenit insomniac” (pag. 98).

Pentru a înţelege mecanismul şi circumstanţele culpei, cititorul merge spre relaţia dintre părinţi şi copii pe de o parte, spre conflictele interetnice dintre paştuni şi hazari, pe de alta; Amir este paştun, Hassan aparent este hazar. De fapt, „prinţul” şi „cerşetorul” sunt fraţi, un fiu legitim şi un „bastard”, fructul păcătos al împreunării cu o hazeră frumoasă. Tatăl va trăi propria dramă în timp ce-şi va creşte şi-şi va privi cei doi fii în aceeaşi casă. Hassan este tot ceea ce tatăl şi-ar dori de la Amir: curajos, sportiv, onest, capabil de sacrificiu în numele prieteniei. Este cel care i-a moştenit, de fapt, calităţile necesare unui afgan tradiţional, în timp ce Amir, fiul legitim, este un contemplativ şi un artist (scrie povestiri pe care încearcă, fără succes, să i le citească părintelui său).

Observând admiraţia şi interesul tatălui pentru celălalt, Amir devine gelos şi introspectiv, iar încercările repetate de se apropia de el eşuează rând pe rând.

De-a lungul cărţii, mitul tatălui doldora de calităţi creşte, se amplifică, în timp ce prăpastia dintre ei doi se adânceşte. Om puternic şi altruist, devotat poporului său, Baba-Toophan Aga („Domnul Uragan”) construieşte din fonduri proprii un orfelinat, deschide împreună cu un prieten (Rahim Khan) un restaurant, 2 farmacii şi o firmă de covoare. Căsătorit cu Sofia Akrami, femeie cu educaţie aleasă, îl va avea de la aceasta pe Amir, moştenitorul său direct. Dacă Amir îşi „omoară” mama la naştere, Hassan se naşte rapid, aproape râzând. Un soi de predestinare îi urmăreşte încă de acum. Băieţii cresc împreună, învaţă unul de la celălalt să meargă pe bicicletă, să înalţe zmeie:

„…pentru mine, şi azi Afganistanul are chipul unui băiat firav, cu capul ras, cu urechile plasate prea jos, cu o feţişoară chinezească, luminată de zâmbetul buzei de iepure”,

asta îşi va aminti mereu, în lungul drum spre sine, Amir.

Istoria cea mare va năvăli intempestiv peste istoria lor personală şi evenimentele se vor precipita: în iulie 1973, regele Zahir Shah fuge în Italia şi monarhia este abolită. Vărul său, Daoud Khan, pune stăpânire pe ţară printr-o lovitură de stat. Conflictele între paştuni (care cred că Afganistanul le aparţine doar lor, ca rasă nobilă) şi hazari se înnăspresc. În 1980, Amir şi tatăl său părăsesc Kabul şi se refugiază în America. Războiul din Afganistan şi problemele de identitate la nivelul familiei îi vor despărţi definitiv de Ali şi Hassan, care părăsesc şi ei casa negustorului paştun în urma unei înscenări de furt pusă la cale de Amir. În America, Amir se va obişnui relativ repede, dar pentru Baba valorile afgane rămân literă de lege, va fi un inadaptat. Relaţia lor va avea suişuri şi coborâşuri, iar amintirile şi greşelile erodează, lent, tot ce reuşesc uneori să salveze. „Un băiat care nu se apără singur devine un bărbat care nu poate apăra nimic”, aceasta este deviza sub care au fost crescuţi cei doi fii. Hassan are acest cod înscris genetic, în timp ce Amir va învăţa, cu preţul multor pierderi şi regăsiri, să apere ceea ce merită apărat: demnitatea, dragostea Sorayei, soţia sa, amintirea lui Hassan, pe fiul acestuia, Sohrab, nepotul său, pe care îl va recupera după înfruntarea decisivă cu Assef.

Ca să-l poată găsi pe băiatul lui Hassan, Amir se întoarce în Afganistan, cel al anilor 2000, ghidat de Farid, după ce aflase, în prealabil, de moartea lui Hassan şi a soţiei acestuia, împuşcaţi de talibani. Nostalgia afgană este nostalgia rădăcinilor. Arcadica vârstă a copilăriei cu Hassan, dinainte de pierderea nemeritată şi bruscă a inocenţei:

„pământul era rece sub tălpile mele goale şi deodată, pentru prima oară de când trecusem graniţa, simţeam că sunt acasă, pe pământul strămoşilor mei. Acesta era pământul pe care străbunicul meu se căsătorise cu a treia lui soţie. Ea îi dăruise ceea ce primele două soţii nu putuseră – în sfârşit, un fiu! Tot pe acest pământ bunicul meu fusese la vânătoare cu regele Nadir Shah şi împuşcaseră o căprioară. Mama mea murise pe pământul acesta. Şi tot aici mă luptasem eu pentru dragostea tatălui meu…” (pag. 263)

Dincolo de tot ce distruseseră talibanii şi oamenii bolnavi de putere precum Assef (un Hitler afgan), Amir regăseşte intact spiritul strămoşilor şi al pământului natal.

Golul, greşelile din trecut, tristeţea că el şi Soraya nu pot avea copii, lupta tatălui său cu moartea, toate sunt în sfârşit asumate. Imaginea lui Hassan înălţând zmeul. Ei doi, sub copac, cu Amir citindu-i lui Hassan poveşti eroice. Ei doi şi zmeiele:

„Eu şi Hassan stăm în iarba plină de sevă, în care ne afundăm până la gleznă. Eu trag de sfoară, ghemul se învârte în mâinile bătătorite ale lui Hassan. Niciun cuvânt rostit, nu pentru că nu am avea nimic de spus, ci pentru că nu trebuie să ne spunem nimic – aşa se întâmplă cu cei care sunt unul pentru celălalt prima amintire, primul cuvânt, cei care au supt lapte de la acelaşi sân” (pag. 136).

O poveste despre maturizare. Şi despre desprinderea brutală de spaţiul care te-a născut. Nu este o carte uşor de citit. Într-un fel, povestea celor doi băieţi şi a tatălui, scindat între ei, este şi povestea fiecăruia dintre noi. Fiecare pleacă de undeva, rupându-se şi reconfigurându-se. Fiecare greşeşte. Fiecare îşi asumă sau nu culpa şi remuşcările. Imaginea din final, cu Amir şi Sohrab, nepotul său, înălţând din nou zmeie pe cerul albastru, este semnul victoriei asupra monştrilor lăuntrici. Amir este un bărbat care apără cu orice preţ ceea ce este, în sfârşit, al său…

Editura: Niculescu