Cezar a avut săptămâna aceasta o salată de sezon, asezonată cu de toate și într-atât de condimentată, încât pe alocuri a simțit nevoia să bea multă apă. Cine ar fi crezut că după sărbătorile de iarnă Cezar se va lupta cu dorința de a pune și mai mult piper în salată?
***
Observația n-are nimic în comun cu disprețul
Observ tot mai des în spațiul public reticența adulților sau a oricui față de sancționarea unei abateri. Așa se face că am ajuns să suportăm în autobuz convorbirile intime, în care aflăm detalii despre liste de cheltuieli, cine cu cine din familie s-a certat, despre amănuntele cu adevărat intime nici nu mai pomenesc. Din ce în ce mai rar mai are cineva curajul să facă o observație atunci când decibelii anulează orice șansă de a călători în liniște, fie și pentru două sau trei stații. Mi-am adus aminte de asta când am citit valurile de indignări și persiflări vizavi de atitudinea actorului Naționalului clujean (îi știu numele, l-am văzut jucând și-i respect munca și profesionalismul cu care-și asumă fiecare rol). Nu le-am luat în seamă pe cele care-l luau peste picior pe actor, dar mi s-a părut simptomatic pentru starea de fapt a societății noastre comentariul pe care-l redau aici.
Educația asta pe care o tot invocă unii sau alții n-o faci lăsându-i să mănânce orice și oricât în sala de spectacol. Dacă acceptăm asta, atunci să-i întrebăm la final ce-au înțeles din ce-au văzut, ce le-a plăcut și ce nu și poate așa realizăm că, de fapt, nu erau atenți decât la sosul din șaorma care risca să le pice pe haine. Despre confortul vecinilor nici nu mai pomenesc. Ei cu ce-s vinovați să suporte mirosurile și zgomotele?
Poate părea ciudat, dar ideea asta că în spațiul public putem face orice, oricând, mie mi se pare total contraproductivă; nu doar că ne imprimă o lentoare în activitățile cotidiene, ci ne face și mai puțin eficienți. Absența regulilor, e dovedit științific, nu trebuie să inventăm apa rece, duce la un randament mult mai scăzut al activității. Și, atunci, de ce să mai merg la teatru, dacă tot n-am înțeles mare lucru din ce vedeam, nu pentru că ce era pe scenă ar fi fost prea elaborat, ci pentru că atenția mea era îndreptată spre cu totul alte direcții?
Mergem la teatru oricând, oriunde și oricum? Să nu confundăm (non)conformismul cu lipsa unor reguli, despre care, se știe, țin de bunele maniere (care și câte or mai fi și acestea) și de igiena relațiilor sociale. Despre cei „șapte ani de acasă”… îi declar pierduți în hățișul permisivităților pe care ne grăbim să le acceptăm.
Nota bene: observația făcută de actor face parte dintr-un interviu dat în anul 2012 (!!!), probabil că cineva a repus în circulație articolul în cauză.
*
„Nu mai trimiteți oamenii care mănâncă shaorma acasă, nu-i mai certați când își deschid telefoanele! E un dispreț care, în timp, ne va costa. Teatrul ar trebui să rămână al tuturor categoriilor sociale.
Mi se pare necesară discuția despre comportamentele diverse ale spectatorilor de teatru, care reflectă,.desigur, obișnuițe sociale variate. A fi spectator de teatru se învață și se cultivă. Nu te naști spectator cu un cod comportamental la purtător. A restrânge diversitatea spectatorității (s-au scris rafturi întregi despre spectatorship dynamics), a spune “mai bine stai acasă pentru că nu știi să te comporți ca la teatru” este complet împotriva teatrului, pentru că îi restrânge sfera de acces și de impact. Dacă facem teatru doar pentru o mână de oameni obișnuiți să vină la teatru, dacă îi vrem doar pe ei în sală pentru că se comportă civilizat, mi se pare că pierdem enorm și că ne ne autoiluzionăm. Ce vrem de fapt: să înaintăm inerțial cu un public care se va subția din ce în ce mai mult sau să gândim moduri în care teatrul devine necesar pentru mai multă lume?
Așa cum facem spectacole, ar trebui cred să facem și educație pentru teatru. Ar trebui să imaginăm programe prin care publicurile să aibă acces nu doar la spectacole, ci și la educație pentru spectacole care înseamnă multe lucruri de fapt. Educația pentru teatru este o strategie complexă de apropiere de teatru, de cultivare a percepției, de înțelegere a unor coduri. Asta ca să nu se întoarcă împotriva unora fix ce ajung să își dorească: să stea acasă cine nu e ca noi!
Telefonul a devenit o extensie a mâinii. Pe stradă, în cafenele, în săli de spectacole, oamenii țin în mâini telefoane și le folosesc chiar dacă nu le sună. Ce facem cu aceasta realitate? O ignorăm complet? Îi facem proști? Îi găsim un spațiu de expresie în spectacole?”
(Mihaela Michailov, postare pe Facebook, 7 ianuarie 2024)
***
Voi ce-ați făcut în decembrie?
Se pare că unii dintre noi n-au fost preocupați de cadouri, împodobit brazi și reuniri familiale. Cel puțin asta înțeleg din postarea lui Costi Rogozanu.
În decembrie a fost greu să deschizi telefonul fără să te lovești de victimizările lui Bordea.
Știu cine e Bordea, nu numele mi-a atras atenția, ci faptul că unora, ba chiar majorității, dacă suntem mai atenția la exprimarea lui C.R.; se pare că sunt foarte mulți cei care îl urmăresc pe telefon (?) pe Bordea; ba, mai rău, s-au lovit de victimizările comediantului. Generalizările pripite fac legea în presă, dar și în mainstream de mulți ani. Mă refer la spațiul românesc, evident. Dar să vrei să faci o analiză a unui fenomen – apetența pentru stand-up a românilor și ce tipuri de subiecte preferă amatorii acestui gen spectacular – plecând de la astfel de premise, mi se pare nu doar fundamental greșit (induci astfel prejudecăți și pui în circulație stereotipuri greu de combătut), cât mai ales alimentate de o rea-voință a cărei cauză mi-e greu s-o explic aici. Disprețul față de cei care nu se uită la Bordea și care nu folosesc telefonul ca să vizioneze episoade de stand-up comedy se ghicește printre rânduri. Se știe prea bine orientarea politică a autorului textului, dar chiar și așa, parcă nu era nevoie de o reiterare a ideii „nu ești cu noi, ești împotriva noastră”, cu o adaptare de context „nu ești ca noi, nu ești demn să exiști”. Îmi place să cred că până și fanii înfocați ai lui Bordea și-au rezervat în decembrie timp pentru familie, cadouri și altele ce țin de perioada sărbătorilor, deci au folosit telefonul și pentru altceva decât să urmărească detaliile despre „divorțul anului”.
Am făcut o pauză de stand up, cu Bordea:
După un deceniu de încercări, industria standup, preluată din vest și adaptată aici, a rupt și telefoanele, și televizoarele, și cinematografele. Iar 2023 s-a încheiat în forță cu divorțul lui Cătălin Bordea, divorț pe care acesta l-a transformat în marfă virală și în „material” de comedie autobiografică.
Dincolo de copierea unor rețete, există și o explicație mai profundă: comedia a ajuns cam singura formă dominantă de expresie publică a unor chestii universal umane – copilărie, relația cu părinții, sărăcie, sex, cenzură etc. Comediantul ține loc și de psiholog, sexolog, politician, șef de sindicat, el e singurul care se mai ocupă de problemele universale ale homo sapiens. Asta nu ne arată decât o societate ultracomercializată care și-a scos spațiul intim la vânzare. Sigur, ne cam iese râsul pe nas. Și în România se râde, nene, se râde de parcă salariul minim ar fi de 1500 de euro, nu de 500.
Bordea a adus publicului în față dorința de a discuta despre relații. Femeile mai ales au fost primele care s-o atace pe soție, s-o judece, mai ales apreciind „sensibilitatea” lui Bordea și netaxându-i narcisismul violent. Evident, nu avem până acum stand up-eri care să iasă cu mesajul de „curaj” maxim: da, nene, l-a părăsit, a făcut ce-a vrut, s-a combinat cu cine i-a plăcut, și ce vrei, Bordea?, mai lasă-ne cu victimizările, cam așa trebuie să fie treaba, fiecare ne facem viața cum vrem, cu tot cu suferințele provocate incluse. Iar soția lui nu știe să răspundă decât tot instagramistic, cu poze artisticoide cu noul iubit. De ce a prins asta? Pentru că acum toate iubirile sunt publice, iar despărțirile sunt public dramatice, sunt în văzul prietenilor, nu ai unde să te ascunzi. Bordea a atins un punct nevralgic.
În decembrie a fost greu să deschizi telefonul fără să te lovești de victimizările lui Bordea. Însă Bordea înflorea: în sfârșit avea material, în sfârșit glumele lui aveau o adâncime, omul nu mai trebuia să o joace pe animatorul tatuat din plan secund. Iar asta ne-a arătat esența industriei stand up: viața intimă scoasă la licitație publică, transformată în glume și vândută pe bucăți în showuri cu sala plină. Asta dacă poți. Pentru că poți să te expui maxim și cu sala goală.
(Costi Rogozanu, 8 ianuarie, postare pe Facebook)
Afiș realizat de Wiesław Wałkuski
***
Dance Me – un spectacol de dans și două comentarii
Spectacolele de dans contemporan sunt aproape o raritate pe scenele românești. Invitate sau montate cu trupe românești, ele rămân o rara avis. Atunci când au loc reprezentații ale unor astfel de spectacole cronicile nu sunt niciodată suficient de convingătoare, astfel încât să-i provoace pe spectatori să ceară astfel de montări. Cererea și oferta se reglează și cu ajutorul sau prin intermediul cronicarilor de specialitate. Mulți aleg să nu vadă un spectacol de dans contemporan de teamă că nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă ps scenă. Alții habar n-au ce înseamnă, de fapt, dans contemporan.
Pe final de an 2023 pe Scena Mare a Naționalului bucureștean a fost sold out Dance Me. Țineți cont că biletele n-au fost deloc ieftine (peste 300 lei bucata), iar sala are 900 de locuri. Deci, cerere ar fi, chiar dacă la prețurile acelea ale biletelor își permit doar corporatiștii sau cei care strâng din timp bani pentru o astfel de ocazie. N-am văzut spectacolul, din păcate, dar tind să cred că cei din sală au venit în primul rând pentru muzica lui Cohen. Ce-au înțeles din ce-au văzut nu știu, dar citind cele două cronici de mai jos, tind să cred că s-au lăsat seduși și de membrii trupei canadiene.
De ce pun în oglindă cele două cronici? Pentru că niciuna nu pune accentul pe muzică, dar cronicile nu se adresează doar iubitorilor lui Cohen. În al doilea rând, niciuna dintre ele nu dă foarte multe detalii despre performanța dansatorilor, pentru că trupa canadiană chiar este foarte bună și, cine știe, poate că ar putea reveni și cu un alt spectacol din repertoriu. Sau poate că cei care n-au fost în sală vor să-și cumpere bilete la o reprezentație dintr-o altă țară a acestei trupe și atunci caută motive să o facă.
Cronicile expediate nu fac bine nimănui. Și bine ar fi să fie cât mai puține, altfel nu se mai schimbă nimic în bine în ceea ce privește spectacolul de dans contemporan și soarta lui pe scenele românești.
*
De a De altă factură este Dance Me, spectacolul creat de Andonis Foniadakis, Annabelle Lopez Ochoa și Ihsan Rustem la Ballets Jazz Montréal și prezentat la București în cadrul Întîlnirilor JTI. Dance Me este un spectacol bazat pe performanță fizică și o sincronie intenționat dezarticulată, cu proiecții impresionante și un design de lumini de-a dreptul spectaculos. Spectacolul explorează universul muzical al lui Leonard Cohen și a fost creat în timpul vieții acestuia, beneficiind de colaborarea cu starul canadian pentru coloana sonoră. Din păcate, Cohen a murit înainte de premiera spectacolului, care s-a transformat astfel dintr-o explorare a mitului cîntărețului într-un tribut adus acestuia. Așa că silueta lui Cohen bîntuie spectacolul, uneori multiplicată prin mai mulți dansatori, alteori în proiecții, un corp uriaș în penumbră care se dizolvă în neant. Văzînd silueta lui Cohen pe scenă mi-am dat seama că reprezentarea lui este asemănătoare cu cea a lui Fernando Pessoa: un bărbat cu pălărie și pardesiu negru. Universul sonor, care evită totuși să devină un playlist de hit-uri coheniene, este susținut de coregrafii de grup, traversate de siluetele lui Cohen sau cu intermezzo-uri muzicale, în care se fac reenactment-uri de concert. Designul de lumini amintește de creațiile lui Éric Soyer, colaboratorul lui Joël Pommerat în spectacole legendare (Pinocchio, Cendrillon, Reunificarea celor două Corei),în care luminile alcătuiau practic scenografia. Și aici, corpurile și spațiul sînt fragmentate de lumini, se dansează doar cu palmele sau cu gambele, reliefate de reflectoare, iar penumbra funcționează ca fundal pe care amintirile luminează ca niște flash-uri. (din Dansuri și vizite de Oana Stoica, Dilema Veche, nr. 1028, 21 decembrie – 27 decembrie 20223)
*
În sezonul 2021 – 2022, compania canadiană a sărbătorit 50 de ani de istorie, 50 de ani de spectacole și de turnee în 67 de țări, Ballet Jazz Montréal socotindu-se un adevărat ambasador al dansului și al vitalității artistice canadiene. Cuvântul vitalitate a fost bine ales, căci, pe tot parcursul spectacolului, valurile de energie născute în scenă, prin dansul celor paisprezece dansatori ai companiei, în formații de grup, în duete sau în mai rarele momente solistice, s-au răspândit apoi în întreaga sală a Naționalului, ca un curent electric revigorator. După suite de mișcări care se succedau ca un fluviu fără odihnă, câte o scurtă secvență în care nu se auzea decât un cântec sau un vers, constituiau momente de respiro bine venite, care dădea spectatorilor posibilitatea de a se bucura apoi, din nou, de alte suite de mișcări, care curgeau parcă fără sfârșit. Înlănțuirea mișcărilor, acel legato care țese toate mișcările între ele și pe dansatori între ei, a fost o altă caracteristică a coregrafiei create de trei autori, Adonis Foniadakis, Annabelle Lopez Ochoa și Ihsan Rustem, atât de înrudiți stilistic, încât nu se simțea niciun fel de ruptură între momentele create de fiecare dintre ei, ci doar o aplecare a unuia cu precădere către dans, a altuia către jocul de lumini care introducea un nou mod de receptare a liniilor de dans și al ultimului dintre coregrafi către introducerea unor secvențe înrudite cu teatrul. Pentru toți trei însă, contopirea cu muzica și versul lui Leonard Cohen era lucrul pe care îl căutau cu precădere. Ca în toate companiile moderne, toți dansatorii au statut egal. Andrew Mikhaiel, DaMond LeMond Garner, Yosmell Calderon, Shanna Laurie Irwin, Austin Lichty, Larissa Andrea Leung, Diana Cedeno, Alyssa Allen, Marcel Mejia, Zack Preece, John Canfield, Astrid Dangeard, Miu Kato și Ausia Jones au dovedit cu toții aceeași bună stăpânire a tehnicii clasice, atât în turații de tot felul, cât și în prizele spectaculoase, care se succedau amețitor. Dar tot acest vocabular de bază a îmbrăcat continuu veșmintele dansului modern. Această mixtură reușită se datorează în principal actualei directoare a companiei Ballets Jazz Montréal, care o conduce din 2021, Alexandra Damiani, originără din Franța, dar cu o bogată activitate internațională și, fapt important, cu o egală formare și ulterior deschidere atât pentru clasic cât și pentru modern. În fine, chiar dacă compania nu are dansatori cu statut de soliști, vreo trei dintre dansatorii bărbați au ieșit în evidență, printr-o mișcare corporală de o mare plasticitate, în câte un mic moment solistic ce le-a fost acordat. (din Ballets Jazz Montréal la București de Liana Tugearu, România Literară, nr 1-2, 12 ianuarie 2024)
***
Cum apare (din senin?) dorința a cenzura
Când să spun că o să fie o salată fără nicio referință literară, dau peste articolul despre Dan Puric. Nu știu de ce sau din ce moment poate fi considerat Puric scriitor, pentru posteritate el și-a asigurat rolurile de dansator și actor. Dacă rămânea la cele două, memoria i-ar fi fost intactă, pentru că a fost înzestrat pentru a fi pe scenă și nu și-a bătut joc de talent. Din păcate, Dan Puric este perfect pentru ilustrarea sintagmei „a îmbătrânit urât”; erijarea în sfătuitor de neam și povățuitor de ocazie anulează orice discuție serioasă cu privire la rolurile jucate de-a lungul anilor pe scenele teatrelor românești. Dar care e legătura între domeniul literaturii și Dan Puric? Ei bine, ne-o pune în evidență Ion Alexandru Mizgan, în cel mai recent număr al revistei Răsunetul cultural. Cronica pe care o face la cartea scrisă de Dan Puric e un lung șir de afirmații redundante, naționaliste și tot felul de alte -isme, ceea ce mă face să mă întreb serios cu privire la selecția articolelor pentru acest număr al revistei (cine a făcut-o și după ce criterii). Nu, domnilor, Dan Puric nu e nici scriitor și nici deținătorul adevărului absolut, e doar un actor care joacă rolul cel mai puțin potrivit pe scena cea mai puțin frecventabilă din toate punctele de vedere, dar mai cu seamă al sănătății mintale.
Cea mai recentă carte a lui Dan Puric intitulată „Omul liber”, apărută în anul 2020, este dedicată memoriei unui prieten drag al autorului, respectiv profesorului Gheorghe (Ghiță) Ceaușu, o personalitate marcantă a culturii române, pe care autorul o așează pe scara ierarhică a valorilor culturale românești alături de Lucian Blaga, Constantin Brâncuși și Constantin Noica. Cunoscutul patriot român Nicolae Bălcescu afirma că nu poate exista fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și că noi, românii, nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toții. Părintele Valerian Pâslaru, fostul actor Dragoș Pâslaru, care a urmat calea monahală, amintea în una din predicile sale un cuvânt al părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în care acesta spunea că „Libertatea are chipul lui Hristos”. Libertatea noastră nu este un dat al politicii, ci este un dar oferit nouă de către Dumnezeu, de aceea nimeni nu ne poate lua libertatea decât în mod abuziv. „Destinul” a făcut ca această lucrare a lui Dan Puric să vadă lumina tiparului într-o vreme în care libertatea omului a fost îngrădită în mod deliberat la nivel global. Timpul ne-a dovedit că Omenirea a fost supusă unui exercițiu de înrobire, de întoarcere în epoca sclavagismului, în numele unei dictaturi care a avut în centru „știința medicală” și pe cei care guvernează la nivel global profiturile de miliarde și miliarde de dolari și euro. Tot „destinul” face ca la momentul redactării acestei recenzii mahării olimpiadei vacciniste din România să facă pelerinaje la DNA pentru a justifica tunul de un miliard de euro aruncat pe zeci de milioane de vaccinuri inutile. Întreb retoric: câte spitale puteam face în România cu un miliard de euro? Poate ne spun, totuși, progresiștii de la DIGI FM, Mândruța națională, cetepiștii de Dâmbovița și ghermanii de Bonțida – Cluj sau papagalii de la Europa FM, cu Vlad Petreanu în frunte.
(Ion Alexandru Mizgan, Dan Puric – omul liber, în Răsunetul cultural, an XII, nr. 1 (129), ianuarie 2024)
