Drumul regăsirii de sine sau despre redempțiunea tolstoiană

Fiecare cărămidă ce intră în construcția edificiului personalității fiecăruia dintre noi își are particula fundamentală în întrebarea: „care este sensul vieții?”. Fie că îl cauți în experiențele tangente trăirii concretizate într-o viziune hedonistă asupra vieții, fie că așezi pe un piedestal Rațiunea ca fiind singura „rațiune” de a fi, fie realizezi că viața este absurdă și tocmai pentru că nu merită trăită trebuie combătută, căci la capătul tunelului se află mustind rațiunea dintr-o mare incomensurabilă de iraționalitate. Lev Tolstoi, unul dintre titanii literaturii ruse și ale literaturii universale, nu poate trece cu vederea peste acest demers filosofic, care stă la baza oricărei conștiințe și personalități sănătoase; pentru că a-ți căuta sensul vieții înseamnă a-ți trăi viața, și nu a o trăi în van. Editura Herald oferă publicului larg Spovedanie lui Tolstoi, o scriere autobiografică ce prezintă cititorilor tribulațiile și chinurile existențiale experimentate de una dintre cele mai riguroase minți ale secolului al XIX-lea, un excurs (auto)metafizic în lumea interioară a scriitorului Lev Tolstoi care prezintă varii chei de interpretare a operelor majore ale acestuia precum Război și pace, Anna Karenina, Sonata Kreutzer.

Sub incizia unui limbaj rece, accesibil, uneori colocvial, problemele existențiale ale lui Tolstoi par a fi, la prima vedere, învăluite sub forma unor povestiri, rememorări, amintiri din copilărie, adolescență, tinerețe. Însă lectorul competent observă de prima dată faptul că toate acestea capătă valența unei mărturisiri, a unei eliberări spirituale de sub lanțurile memoriei și amintirii, Spovedanie fiind în sine o redempțiune teologică. După ani la rând în care a trăit în promiscuitate în cadrul armatei, nopțile pierdute la jocurile de noroc și ibovnicele cu care și-a satisfăcut libidoul, Tolstoi face un transfer dinspre libidoul în sens freudian spre libido sciendi al lui Franz Kafka. În jurul vârstei de cincizeci de ani (ceea ce ar trebui să trimită semnale cititorului asupra faptului că Spovedanie nu este un simplu text, ci un manual, un îndreptar către o gândire salutară încă de la o vârstă fragedă), autorul capodoperei Anna Karenina conștientizează faptul că sensul vieții apare odată cu asumarea faptului că nu există un sens al vieții. Viața lui se scindează, se taie în două:

„Viața mea se oprise în loc. Puteam să respir, să mănânc, să beau, să dorm, și nu puteam să nu respir, să nu mănânc, să nu beau, să nu dorm; dar asta nu era viață, pentru că nu existau dorințe a căror satisfacere să mi se pară rezonabilă. […] Nu puteam să-mi doresc nici măcar să cunosc adevărul, pentru că descoperisem în ce constă acesta. Adevărul era că viața este lipsită de sens.”

Astfel, Lev Tolstoi pornește în căutarea Adevărului în trei ramuri: pentru prima oară încearcă să găsească sensul vieții în mijlocul științelor experimentale, regina acestora fiind cu desăvârșire matematica. Însă, părăsește repede acest domeniu, întrucât ajunge la concluzia irefutabilă că niciodată o știință experimentală nu va putea răspunde, decât pieziș, la întrebarea „de ce trăiesc? încotro mă îndrept?” și pentru că științele experimentale nu doresc să-și piardă „raționalitatea rațiunii” (H.R. Patapievici) nu vor nega primatul faptelor. Cea de a doua ramură pe care Tolstoi o cercetează și pentru care, aidoma celeilalte, găsește un răspuns pieziș, este reprezentată de familia științelor speculative, încununate de metafizică. Aflat în impasul de a-și pune capăt zilelor, sau într-o metaforă excelentă aparținând lui Albert Camus, de a face posibil „divorțul dintre actor și decor”, scriitorul rus își găsește hrana intelectuală în scrierile lui Buddha – Siddhārtha Gautama, și în căutarea dharmei prin „Calea de Mijloc”, în pesimismul lui Schopenhauer și în scrierile Eclesiastului. Își alimentează acum gândurile despre non-sensului vieții în cunoscutul refren „totul nu e decât deșertăciune și vânare de vânt”, cele despre autoanihilare le nutrește cu povestea „Marii Plecări” a lui Buddha în care se prezintă cele trei atrocități ce cotropesc inexorabil viața: bătrânețea, boala și moartea. Conform povestirii originale, Siddhārtha pleacă într-o călătorie, însă este descurajat de trei ori de către un bătrân decrepit, un bolnav și un trup neînsuflețit, dezvâluindu-ne în final faptul că „religia este susceptibilă de a te vindeca de mizeriile vieții omenești” (Istoria credințelor și ideilor religioase, Mircea Eliade) Aceasta este și deschiderea către ultima cale, calea de a-ți găsi sensul vieții într-un mod religios:

„Negăsind explicația în știință, am început să caut această explicație [sensul vieții]în viață, sperând s-o găsesc la oamenii care mă înconjurau.”

Căutând Adevărul în sânul religiei, el descoperă că fiecare religie se consideră pe sine „cea salvatoare” și cea care oferă Adevărul, ceea ce îl face pe Tolstoi să formuleze, în urma cercetărilor, patru tipuri de exonerare de lanțurile absurde ale vieții, și de asemenea, ceea ce se va numi mai târziu tolstoism, un tip de eudemonism rațional, dar care își trage seva din dogma hristologică, despuiată de tot ceea ce înseamnă imixtiunea omului în Creația lui Dumnezeu. Cele patru ieșiri din precaritatea și viclenia vieții sunt: ignoranța, epicureismul, puterea și energia, cărora li se adaugă (nu în ultimul rând) slăbiciunea. Prin urmare, viața trebuie trăită sub imperiul asumării că ea este absurdă, trebuie ca omul să se târască prin deșertăciune, adică să acceadă la ieșirea leneșă, care însă să nu vatăme principiile eticii.

Spovedania lui Lev Tolstoi este, în sensul bine cunoscut al lui Noica, o „căutare de negăsire”, un întreg periplu al experiențelor, fie științifice, fie speculative, fie religioase, toate care converg spre beatitudinea adorării lui Dumnezeu. Concluzia lui Tolstoi,

„Țărmul era Dumnezeu, direcția era tradiția, vâslele erau libertatea ce mi se acordase de a vâsli spre țărm, adică de a mă uni cu Dumnezeu [iar barca era însăși Viața și implicit sensul ei]. Și astfel, forța vieții a reînviat în mine și eu am început să trăiesc din nou.”,

va dăinui ca un ecou până în fibra antropologică a modernității, care, deși într-un conflict desăvârșit cu divinitatea, este de acord, în mod tacit și obvios, că nu poate trăi fără ea.

Spovedanie de Lev Tolstoi