Două istorii ale secolului XX

Una e scrisă de un conservator, cealaltă – de un marxist. Conservatorul a creat un thriller, marxistul – o dramă. Thrillerul e mai mult despre acțiune și evenimente, iar drama – despre oameni și despre analiza impactului evenimentelor asupra vieții lor. Conservatorul este jurnalistul și istoricul Paul Johnson, autorul cărții O istorie a lumii moderne (1920 – 2000), iar marxistul este istoricul Eric Hobsbawn, a cărui carte, Era extremelor. O istorie a secolului XX (1914 – 1991), despre „scurtul secol XX”, este continuarea trilogiei despre „lungul secol XIX”: Era revoluției (1789 – 1848), Era capitalului (1848 – 1875) și Era imperiului (1875 – 1914).

Am atașat deliberat niște etichete pentru a sublinia diferențele dintre cărți, indubitabil influențate ideologic, cărți care totuși, sau poate tocmai din acest motiv, merită să fie citite împreună. Aș sugera chiar și consecutivitatea: sfatul meu ar fi să începeți cu Paul Johnson, dacă nu sunteți istoric, așa ca mine, și doriți o imagine mai completă a narațiunii istorice. Anume la acest aspect conservatorul excelează și, după părerea mea, are un avantaj față de marxist: el explică mai detaliat ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat și din ce motiv. Johnson merge cronologic pe o linie narativă în care inserează idei și opinii, iar Hobsbawn face analiză istorică în care inserează evenimentele. De exemplu, criza Suezului ocupă la Hobsbawn un paragraf, iar la Johnson evenimentele sunt relatate desfășurat, cuprinzând patru pagini. Disproporția este și mai mare în cazul războiului din Vietnam, pe care Hobsbawn l-a rezumat în mai puțin de un paragraf, iar „masacrul de la Amritsar”, care e povestit pe larg la Johnson, e amintit în mai puțin de patru rânduri la Hobsbawn. Criza rachetelor cubaneze din 1962 e menționată de câteva ori pe parcursul cărții, dar e rezumată ca narațiune propriu-zisă doar într-o notă de subsol. Astfel, am avut nevoie de cartea lui Paul Johnson ca să înțeleg analizele și aluziile lui Eric Hobsbawn.

Voi încerca să vorbesc în paralel despre cărți, deși cele două volume masive, una de aproximativ 800 de pagini (Johnson) și cealaltă de cca 700 (Hobsbawm), cu greu se pretează unei analize comparative exhaustive, mai ales din partea unui neistoric. Dar, ținând cont de faptul că majoritatea cititorilor nu sunt specialiști, am putea considera acesta ca fiind „avantajul necunoscătorului”, care, cu naivitatea-i specifică, încearcă doar să înțeleagă și, respectiv, se expune corespunzător, din perspectiva curiosului, nu a istoricului.

Cred că cel mai potrivit ar fi să încep cu câteva cuvinte despre autori. Iar autorii nu numai că sunt contemporani unul cu altul, dar și cu perioada pe care o descriu. Acest din urmă fapt are avantaje și dezavantaje. Eric Hobsbawm, de exemplu, pornește de pe poziții foarte umile în această privință, recunoscând că, în raport cu epoca pe care o descrie, a acumulat „convingeri și prejudecăți despre ea mai degrabă în calitate de contemporan decât de cercetător”, apreciind, de asemenea, cunoștințele sale drept „sporadice și peticite chiar și după standardele erudiției istorice în domeniul istoriei contemporane”. Un alt istoric din aceeași epocă, Tony Judt, care la fel a scris despre secolul în care a trăit, a văzut și avantaje în această situație, referindu-se chiar la Eric Hobsbawm: „nu putem aprecia pe deplin forma secolului XX dacă nu am împărtășit iluziile sale” (Tony Judt și Timothy Snyder, Gânduri despre secolul XX, Litera, 2021, p.130).

Așadar, Eric Hobsbawm (1917 – 2012), istoric britanic (de fapt, s-a născut la Alexandria, și-a petrecut copilăria la Viena și Berlin, iar la Londra ajunge în anii `30, unde se refugiază din Germania nazistă) cu studii la Cambridge, cunoscut pentru contribuția sa la istoria secolelor XIX și XX, prin intermediul cărților deja menționate, pentru care a fost apreciat cu numeroase premii. În mod neobișnuit pentru un savant al generației sale, el a fost în mod deschis și oficial comunist, din această cauză fiind exclus de la catedra de istorie a economiei de la Cambridge. Nu mult după sosirea sa la Londra, Hobsbawm este ales secretar al Apostolilor, o societate secretă a celor mai inteligenți tineri de la Cambridge.

În treacăt fie spus, aceasta nu-l împiedică pe Paul Johnson să se arate destul de reticent față de Societatea Apostolilor, în istoria sa:

„Imaginea despre lume a Apostolilor era modestă, reticentă neagresivă, agnostică, profund critică față de pretenții și scheme grandioase, umanitară și, mai presus de toate, mai preocupată de îndatoririle personale decît de cele publice” (p.168)

Considera despre membrii ei că sunt niște teoreticieni cărora le lipsea „principiul energizant”(p.172), dar de fapt nu se referă (nicăieri în carte) la Hobsbawm, ci la generațiile mai vechi ale societății. În orice caz, Eric Hobsbawm ajunge unul dintre cei mai influenți istorici nu doar ai generației sale, ci și ai secolului.

Deși nu cred că se poate spune același lucru despre Paul Johnson (1928 – 2023), care a studiat istoria la Oxford, cu siguranță este și el un istoric strălucit și mai ales prolific. A contribuit la numeroase publicații de specialitate și este autorul a peste 50 de cărți, scriind însă mai degrabă în calitate de popularizator al istoriei decât ca istoric, stil pe care l-a însușit, probabil, din experiența sa jurnalistică. Este cunoscut pentru excelentele sale biografii, dar și pentru istoriile diferitor perioade și națiuni (aici puteți găsi cronica mea la una din biografiile scrise de Johnson, iar aici, la cartea despre istoria evreilor). Deși în tinerețe a avut înclinații politice de stânga, mai târziu a devenit conservator, fiind un autor foarte apreciat printre conservatori, datorită convingerilor sale ferme și tendinței de a vedea orice aspect al istoriei și lumii prin prismă etică și moralistă.

Poate că acesta ar fi un bun punct de pornire pentru a vorbi, în sfârșit, și despre carte. Paul Johnson consideră că istoria secolului XX începe odată cu elaborarea teoriei relativității lui Einstein, un punct de cotitură al civilizației occidentale cu repercusiuni regretabile, în opinia autorului, căci: „în mod greșit, dar probabil inevitabil, relativitatea se confundă cu relativismul”. Întreaga carte stă sub semnul condamnării morale a secolului XX (care n-ar fi nejustificată), din cauza acestui relativism care a viciat întreaga epocă, vina purtând-o, în primul rând, după părerea lui Johnson, intelectualii și oamenii de știință: „Un geniu în știință influențează omenirea, în bine sau în rău, mult mai mult decît orice om de stat sau conducător militar” (p.12). În continuare, intelectualii sunt blamați cu fiece ocazie, atât pentru crimele lui Stalin:

„stalinismul a fost ajutat nu numai de excelentele relații publice, ci și de naivitatea, credulitatea și, trebuie s-o spunem, minciuna și corupția intelectualilor occidentali” (p.330),

cât și ale lui Hitler:

„Paranoia rasistă era adînc înrădăcinată în cultura germană și fusese nutrită de generații întregi de intelectuali. Îl preceda pe Hitler, îl diminua”(p.410).

Existențialiștii au fost promotorii violenței prin fascinația lor pentru aceasta; copiii lui Sartre erau și „intelectualii puri” din organizația Angka Loeu din Cambodgia, care au organizat colectivizarea forțată, de o violență atroce. În sfârșit, în ultimul capitol, Paul Johnson e ferm convins că incapacitatea intelectualilor de a oferi îndrumare omenirii perplexe se află la rădăcina tragediilor epocii. Înțelegem, totodată, că declinul credinței religioase, care nu a putut fi înlocuită de norme etice pe măsura din partea intelectualilor, a lipsit lumea de repere morale și a provocat decăderea etică și atrocitățile prin care s-a evidențiat secolul XX.

Vedem astfel că Paul Johnson este foarte convins de corectitudinea aprecierilor sale asupra lanțului cauzal care a produs lumea în care a trăit. Dar, deși pare să spună că ororile prin care au trecut milioane de oameni sunt determinate de cauze culturale, se ocupă doar superficial și doar în notă negativă de însăși cultura acelui secol și încă mai puțin de viața și structura lui socială. Politicienii și evenimentele pe care le-au hotărât și produs aceștia sunt în centrul atenției în cartea lui Johnson dar, deși nu putem să-l învinuim pe autor de nota dramatică în care le descrie, căci cu greu s-ar găsi ceva care să redea suficient de impresionant caracterul într-adevăr tulburător al acelor evenimente, singură descrierea lor nu ne spune aproape nimic despre cum era viața în acel secol. Acesta seamănă, după Johnson, cu o înlănțuire de evenimente extraordinare, deosebit de turbulente și extrem de violente și pare să fie populat de o mână de deraiați care conduc o mulțime uniformă de dezorientați docili. De fapt, ținând cont de reputația de care „se bucură” secolul XX și de punctul de vedere din care sunt prezentate lucrurile, nu avem motive să nu-l credem. Problema este că acesta este înaintat ca singurul punct de vedere valabil. Nimic din sentimentul contradictoriu care îl făcea pe Stefan Zweig să exclame: „Niciodată până la ceasul de față nu s-a dedat omenirea, în întregul ei, la excese mai diabolice și niciodată n-a creat ea lucruri mai divine ca acum” (Lumea de ieri. Amintirile unui european, Humanitas, 2023, p.11).

În mod paradoxal, Eric Hobsbawm este cel care numește secolul XX „Era extremelor”, recunoscându-i din start caracterul radical, însă analizându-l de pe poziții mult mai temperate. Am menționat deja umilința de la care pornește această cercetare, precum și îndoielile în privința obiectivității sale, astfel încât abordarea sa capătă un caracter mai degrabă interogativ, decât afirmativ. El se întreabă cum poate face înțeles „Scurtul secol XX”, care va influența, cu siguranță, următorul mileniu; de ce Primul Război Mondial a fost un joc cu miză absolută, care trebuia fie totalmente pierdut, fie totalmente câștigat; prin ce s-a deosebit revoluția socialistă de strămoșul ei francez (aici, pentru că tot comparăm cărțile, trebuie să spun că nici Hobsbawm nu l-a menționat niciodată pe Johnson în cartea sa, cu nume și prenume, dar cu siguranță citise istoria lui, care era mai veche [însă revizuită și adăugită ulterior], și se referă anume la acesta când spune:

„Unii istorici încearcă, retrospectiv, să demonstreze că Rusia țaristă, dacă nu ar fi suferit accidentul din Primul Război Mondial și revoluția bolșevică, ar fi evoluat spre o societate industrială liberal-capitalistă înfloritoare, dar, evident, acești profeți nu puteau fi găsiți înainte de 1914”);

se întreabă despre caracterul și cauzele crizei interbelice și apoi despre cele ale crizei de după 1973; și își pune și întrebări mai mărunte, care pe Johnson nu-l interesează defel, despre structura societății și tendințele ei.

Dacă ar fi să comparăm punctele de pornire ale celor doi autori pentru istoria secolului XX, mi se pare cel puțin straniu să fie exclus din această epocă Primul Război Mondial. Pentru că ruptura pe care a provocat-o acesta a fost un contrast atât de dramatic cu stabilitatea și pacea secolului anterior încât nici o continuitate cu trecutul nu-i poate fi recunoscută. Sentimentul zdrobitor de discontinuitate îl regăsim în scrierile martorilor acelor vremuri:

„Am cunoscut înainte de război forma și treapta cea mai înaltă a libertății individuale, iar apoi prăbușirea ei până la punctul cel mai de jos ce a putut fi atins de sute de ani încoace. Am fost sărbătorit și proscris, liber și lipsit de libertate, bogat și sărac” (Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, Humanitas, 2023, p.10)

Ascensiunea barbariei iraționale este surprinsă și de Thomas Mann:

„Dar oare ce se petrecea? Ce anume plutea prin aer? O înclinaţie către ceartă. O irascibilitate colectivă. O nerăbdare fără nume! O pornire generală către discuţii violente şi înveninate, către explozii de furie şi chiar spre scandaluri. Zilnic izbucneau altercaţii îndârjite, ţâşneau răcnete nejustificate şi lipsite de măsură între persoane sau grupuri întregi de pacienţi, iar caracteristica acestor crize era aceea că oameni care nu aveau niciun amestec, în loc să se simtă dezgustaţi de comportarea celor furioşi sau să încerce să aplaneze certurile, luau, dimpotrivă, parte activă la ele, atraşi mai degrabă de o putere contagioasă, lăsându-se şi ei în voia aceleiaşi nebunii” (Muntele vrăjit, RAO, 2013, p.822)

E greu să scapi de convingerea că Primul Război Mondial este începutul legitim al acelei epoci tumultoase. Faptul că Paul Johnson o vede ca pe o epocă a relativismului moral provocat anume de intelectuali și nu de politicieni, îl forțează să mute punctul de pornire mult după ce toată lumea a înțeles că trăiește într-o altfel de realitate. Încă mai lipsită de sens mi se pare separarea Primului Război Mondial de cel de-al Doilea, pentru că dacă primul a însemnat o ruptură de epoca anterioară, cel de-al doilea a fost o continuare evidentă a celui dintâi. Condițiile devastatoare care i-au fost impuse Germaniei la Conferința de pace de la Versailles (1919) a fost un impuls puternic pentru ascensiunea naționalismului german și a pregătit, de fapt, războiul. Economistul John Maynard Keynes, care a luat parte la Conferință ca membru al delegației britanice, a criticat vehement aceste condiții în Consecințele economice ale păcii (1920), în care susține că refacerea economiei liberale în Europa nu este posibilă fără refacerea economiei germane, dar sumele draconice impuse acesteia erau ireal de achitat. Ei bine, Paul Johnson rămâne și in acest punct fidel tonului malițios adoptat față de intelectuali, căci, mai mult decât Tratatul de la Versailles, lucrarea lui Keynes este cea care „a contribuit indirect și în mai multe feluri la viitorul război” (p.37), fiind „un amestec de adevăruri, jumătăți de adevăruri, înțelegeri greșite și sclipiri de intuiție” (p.37) și, în definitiv, „una dintre cele mai distructive cărți ale secolului” (p.37).

Structura întregului secol de asemenea este mai ușor recognoscibilă în felul în care o propune Hobsbawm, corespunzătoare celor trei părți ale cărții sale: Era Catastrofei, din 1914 până în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial; Epoca de Aur, care începe cu războiul rece, cuprinde revoluția culturală și, totodată, cunoaște o dezvoltare economică extraordinară, datorită căreia această perioadă poate fi considerată Vârsta de Aur a secolului și, în sfârșit, Cotitura de după anii `70, resimțită ca o perioadă de criză, nesiguranță și, pentru fostele țări socialiste, chiar de catastrofă.

Însă descrierea evenimentelor constitutive ale acestor perioade este mai cuprinzătoare la Paul Johnson. El își structurează cartea în douăzeci de capitole lungi, cu denumiri uneori apocaliptice, alternând între delimitări temporale și geografice ale narațiunii sale. Chiar dacă structurarea propusă de Johnson pare mai degrabă artistică, decât analitică, el înaintează în subiect cu fermitatea unui bun cunoscător al detaliilor și este, în acest sens, un prețios izvor de cunoaștere. Aș spune chiar că tocmai relatarea lui Paul Johnson ne face să înțelegem de ce secolul XX poate fi cu îndreptățire denumit Era extremelor, așa cum și-a numit însă Hobsbawm cartea. Johnson povestește cu amănunte (și uneori destul de pătimaș) ororile Holocaustului, ale războiului civil din Spania, ale „revoluției” din Cuba, în timp ce Hobsbawm, fără a le nega grozăvia, pur și simplu nu-ți transmite sentimentul acesteia.

Poate că transmiterea unor sentimente și impresii este treaba artiștilor, nu a istoricilor, dar nu putem să nu observăm și din partea lui Hobsbawm, pe alocuri, o anumită romantizare a tocmai acelor evenimente cărora aplicarea unui astfel de tratament mi se pare inoportun. Felul în care îl descrie pe Fidel Castro, de exemplu, ca pe un simpatic și neobosit orator (pe care Hobsbawm însuși a avut ocazia să-l asculte), contrastează izbitor cu portretul pe care i-l face Johnson, la care îl întâlnim în persoana unui criminal ordinar. Iar descrierea Revoluției cubaneze nu maschează defel preferințele politice ale lui Hobsbawm:

„Revoluția cubaneză avea de toate: aventură, eroism montan, lideri din foști studenți cu generozitatea tinereții lipsită de egoism – cel mai în vârstă abia trecuse de treizeci de ani -, un popor căruia îi plăcea viața, într-un paradis tropical care fremăta de ritmul rumbei” (p.523)

În general, revoluțiilor socialiste din diferite părți ale lumii le este rezervat un spațiu foarte generos în cartea lui Hobsbawm și, pe alocuri, autorul pare să se refere mai degrabă la evenimentele care ar fi dorit să se întâmple, decât la cele care s-au întâmplat cu adevărat.

Deosebirea esențială dintre cele două cărți stă însă în interesul manifestat de Hobsbawm pentru structura societății, interes care lipsește aproape cu desăvârșire la Johnson, alături de încercarea de a descrie detaliat și istoria culturală a epocii la primul, față de descrierea selectivă, doar în scopul susținerii propriei teze, a celui de-al doilea. Hobsbawm analizează situația țăranilor, a muncitorilor, discută schimbarea rolului femeii în societate și, foarte important, vorbește pe larg despre studențime, o pătură socială care devenise, prin anii `60, atât de numeroasă încât se putea considera o clasă aparte. Revoluția culturală din 1968, deși este considerată și de Hobsbawm o mișcare care nu avea, de fapt, un model de reorganizare a societății sau un program politic coerent (deși tinerii erau preponderent radicali de stânga), a fost totuși luată în considerare cu toată seriozitatea în cartea acestuia, reușind să explice cum a influențat aceasta schimbările de mentalitate: ascensiunea tinereții și a individualismului ca modele supreme ale vieții.

Acum, când ne-am stabilit cu statornicie în această nouă paradigmă, ne este dificil să înțelegem schimbarea care s-a produs în acea revoluție, dar nu trebuie să mergem cu mult timp în urmă ca să vedem că lucrurile stăteau cu totul altfel, cum ne explică, de exemplu, Stefan Zweig, în ale sale memorii, cu referire la perioada de până la marele război:

„în epoca aceea a statorniciei oricine voia să se afirme trebuia să recurgă la toate deghizările imaginabile ca să pară mai bătrân. Ziarele recomandau mijloace apte să accelereze creșterea bărbii, tineri medici de douăzeci și patru sau douăzeci și cinci de ani, care de-abia dăduseră examenul de absolvire a facultății, puteau purta niște bărbi respectabile și-și puneau, chiar dacă ochii lor nu aveau nevoie de așa ceva, ochelari cu rame de aur numai ca să apară ca „oameni cu experiență” în fața primilor lor pacienți. Se purtau lungi redimgote negre și se prefera mersul tacticos și, pe cât posibil, o ușoară corpolență, în scopul dobândirii acelui prestigiu pentru care merita să te zbați, și cine era ambițios se străduia ca măcar în aparență să se disocieze de vârsta suspectă de neseriozitate a tinereții” (Lumea de ieri. Amintirile unui european, Humanitas, 2023, p.47).

Imediat dup Primul Război Mondial, sobrietatea începe să cedeze:

„Acești cinci ani – din 1918 până în 1923 – fuseseră, într-un fel, credea el, foarte importanți. Oamenii arătau altfel. Ziarele păreau altfel. Iată, de pildă, se găsea cine să scrie pe șleau într-un săptămânal respectabil despre closete. Era un lucru pe care n-ai fi putut să-l faci acum zece ani, să scrii pe șleau despre closete într-un săptămânal respectabil. Și, de asemenea, felul acesta de a scoate un tub de ruj sau un puf și a te farda în public” (Wirginia Woolf, Doamna Dalloway, Humanitas, 2012).

În sfârșit, puterile tinereții erup la sfârșitul anilor `60, când

„tinerețea nu a fost văzută ca stadiu preparator pentru maturitate, ci, într-un anumit sens, ca stadiu final al dezvoltării umane complete. La fel ca în sport, în care tinerețea este superioară și care acum cuprindea ambițiile mai multor ființe omenești decât oricare alta, activitatea omului scade în mod evident după vârsta de treizeci de ani. Faptul că aceasta nu a corespuns, în fapt, unei realități sociale în care puterea, influența și bogăția cresc odată cu vârsta, a constituit încă o probă a organizării greșite a lumii” (Eric Hobsbawm, Era extremelor, Cartier, 2022, p.391).

Hobsbawm se întreabă din nou dacă această revoluție ar fi putut apărea într-o perioadă anterioară și ne explică de ce s-a întâmplat anume atunci: puterea mare de cumpărare și apariția simbolurilor materiale și culturale ale identității au favorizat prăpastia mai mare dintre generații. De fapt, Hobsbawm consideră, la fel ca Johnson, că subminarea vechilor tradiții și valori (familia, biserica) este o dramă care a influențat atât structura societății în mod negativ (creând, în mod paradoxal, „subclase” de oameni care nu se puteau descurca în economia de piață) , cât și economia capitalistă care, pe lângă avantajele materiale incontestabile ce reies dintr-o lume individualistă, se baza, totuși, în mare parte, pe obișnuința muncii și pe cooperarea socială:

„comerțul internațional, sistemul bancar sau financiar, domenii ale unor activități îndepărtate din punct de vedere fizic, mari recompense și un grad înalt de risc, fuseseră în majoritatea cazurilor conduse de organizații întemeiate pe bază de rudenie de către întreprinzători, preferabil din grupuri cu solidarități religioase speciale, cum sunt evreii, quakerii sau hughenoții” (Eric Hobsbawm, Era extremelor, Cartier, 2022, p.407).

Și Paul Johnson este îngrijorat de declinul valorilor tradiționale, dar într-un mod mult mai categoric, reducând istoria revoluției culturale la un subcapitol deranjant al istoriei politice, mai ales din SUA (protestele împotriva războiului din Vietnam, rebeliunea „devastatoare” la Universitatea Columbia), doar amintind în treacăt de „cruntele rebeliunii studențești de la Paris”, și, în general, desconsiderând noua clasă a studenților: „Fie că studenții erau sau nu cei mai inteligenți din istorie, cu siguranță erau cei mai distructivi” (p.624). Curios este că, în general, Johnson are obiceiul de a descrie mai pe larg evenimentele în cartea sa în comparație cu Hobsbawm, însă pe acesta aproape că nu-l ia în considerare. La fel de curios este că, în raport cu revoluția culturală, el se referă la efectele sale distructive economic din cu totul altă poziție decât a celuilalt autor:

„protecția mediului și a consumatorului a devenit o cruciadă cvasireligioasă, dusă cu un zel fanatic din ce în ce mai mare. A atras în mod curios sutele de mii de absolvenți care se revărsau acum din campusuri ca rezultat al expansiunii învățămîntului superior, dornici să găsească o modalitate de a exprima radicalismul pe care îl absorbiseră acolo. Nimic nu a fost mai calculat pentru a produce un climat ostil economiei decît creșterea lobby-ului pentru sănătate și siguranță” (p.640).

Acest citat ar fi încă un exemplu pentru a vedea că cei doi autori se apropie din direcții diferite către evenimentele descrise: la Johnson, toate aceste transformări culturale, care generează preocupările pentru siguranță, sănătate și mediu, nu-s decât niște bariere în creșterea productivității, care creau un climat ostil oamenilor de afaceri, legislația care le încuraja, ca și rolul copleșitor al sindicatelor din Marea Britanie fiind văzute ca un mod greșit de a face politică; la Hobsbawm, dimpotrivă, efectele sociale ale dinamicii politice și economice sunt importante și sunt pe larg analizate.

Pentru că aceste efecte nu sunt artificiale, ci sunt generate de însăși evenimentele acelui secol. Tony Judt, de exemplu, vede și el ascensiunea preocupării pentru securitate, doar că în aceeași termeni ca și Hobsbawm:

„Am reintrat într-o epocă a fricii. A dispărut sentimentul că abilitățile cu care intri într-o profesie sau într-un loc de muncă ar fi abilitățile relevante pentru toată viața ta profesională. A dispărut certitudinea că te poți aștepta în mod rezonabil la o pensie confortabilă care să urmeze unei cariere profesionale de succes. […] Așadar epocă fricii în care trăim acum este frica de un viitor necunoscut, precum și frica de străini necunoscuți care ar putea veni și detona bombe” (Tony Judt și Timothy Snyder, Gânduri despre secolul XX, Litera, 2021, p.444). Astăzi cu greu am găsi o profeție mai exactă.

Nimic însă nu poate fi mai grăitor referitor la contrastul dintre abordarea categorică a lui Paul Johnson și cea moderată a lui Eric Hobsbawm decât felul în care și-au încheiat cărțile.

Johnson postulează condițiile rigide în care ar fi posibil un viitor mai luminos:

„Cu siguranță, în ultimul deceniu al secolului trecut, unele lecții fuseseră învățate fără echivoc. Dar nu era încă limpede dacă relele fundamentale care făcuseră posibile tragediile și eșecurile sale catastrofale – ascensiunea relativismului moral, declinul responsabilității personale, repudierea valorilor iudeo – creștine și, nu în ultimul rînd, convingerea arogantă că oamenii puteau rezolva toate misterele universului foarte cu propriul intelect, fără nici un ajutor – erau pe cale să fie eradicate sau nu. De asta vor depinde șansele secolului al XXI-lea de a deveni, prin contrast, o eră a speranței pentru omenire”.

Hobsbawm recunoaște că nu știe încotro mergem și cum anume ar trebui să înaintăm, chiar dacă și el este convins că schimbarea este absolut necesară:

„Nu știm unde mergem. Știm doar că istoria ne-a adus în acest punct și – dacă cititorii împărtășesc și sunt de acord cu argumentația acestei cărți – știm și de ce. Oricum, un lucru este cert. Dacă omenirea urmează să aibă un viitor recognoscibil, aceasta nu se poate face prin prelungirea trecutului sau prezentului. Dacă încercăm să construim cel de-al treilea mileniu pe această bază, vom eșua. Iar prețul eșecului, adică alternativa la o societate schimbată, este întunericul”.

Îmi pare o replică destoinică la încăpățânarea lui Johnson de a pune viitorul pe fundamentul care demult s-a măcinat. Oricât de valoros ar fi fost acesta, el și-a consumat capitalul organizator și instituțional, iar întoarcerea la o stare idilică (imaginară) din trecut este imposibilă.

În cele din urmă trebuie să spun că nici una din cele două cărți, luate separat, nu m-ar fi clarificat în privința tumultuosului secol XX, în măsura în care au făcut-o împreună. La nivel foarte subiectiv, mi-a plăcut cartea lui Hobsbawm, deși nu în toate aspectele sale și în pofida faptului că nu împărtășesc viziunile sale politice. Îi sunt recunoscătoare autorului în primul rând pentru istoria culturală pe care o pune la dispoziția cititorului și pentru analizele interesante. Dar mai trebuie neapărat să adaug că istoria lui Hobsbawm a reușit să-mi placă numai și numai pentru că am citit-o și pe cea a lui Johnson, fără a cărui narațiune închegată a evenimentelor n-aș fi fost în stare să înțeleg mare lucru din cealaltă carte.

Era extremelor. O istorie a secolului XX. 1914 – 1991 de Eric Hobsbawn