Neliniște

„Un jurnalist care nu poate fi contactat de redacţie ori e mort, ori urmează să fie dat afară.” Zülfü Livaneli

Roman cu temă de actualitate, Neliniște spune în esență povestea unui jurnalist care merge pe urmele unui prieten din copilărie, ucis într-un atac sângeros.

Ibrahim se întoarce în Mardin, orașul natal, pentru a participa la înmormântarea lui Hussein. Amintirile îl tulbură pe jurnalistul care își trece în revistă secvențe dintr-o copilărie senină, fără acte de violență.

„La piaţă, la școală, că erai sirian, musulman, evreu, sau cine știe ce soi de zoroastrian, eram toți prieteni și ne bucuram împreună de sărbătorile celorlalți. Dar acum oraşul era acoperit de umbra unui islam dur şi plin de furie, închis în sine.” (p. 28)

Ibrahim redescoperă o lume pe care o credea uitată definitiv și, astfel, se redescoperă pe sine, cel pierdut. Plecat în zona modernă a Turciei, la studii, apoi pentru o carieră în jurnalism, Ibrahim privește cu uimire orășelul de care se îndepărtase, așa a crezut, definitiv.

O teorie interesant expusă în roman spune că locul urmează omul, indiferent unde ar pleca acesta. Mai mult, geografia își pune amprenta asupra destinului fiecăruia. Mardin este un loc care pare captiv al tradițiilor străvechi și al unei mentalități aspru-îngăduitoare: inflexibilă în privința adulților, relaxată în ceea ce-i privește pe copii.

Documentarea în privința aspectelor sociale, istorice și politice prezentate reprezintă în acest roman, la fel ca în Serenadă pentru Nadia (2011), o miză în sine. Echilibrat realizată, cu tentă obiectivă, ca în convenția indusă jurnalistic, documentarea nu acoperă linia ficțională, în schimb, îi creează contextul: o societate închisă, surdă și oarbă la suferințele străine, străbătută, la intensități insuportabile uneori, de fiorii violenței de toate felurile.

Orașul Mardin este acoperit de praf roșu, așa cum și-l amintea Ibrahim. Femeile și-au păstrat obiceiul de a arunca apă în urma călătorilor, pentru ca drumul să le fie bun. Implicarea comunității în viața fiecărui individ, obligat să respecte legea nescrisă a sângelui, este de la sine înțeleasă. Ibrahim recuperează chiar și reminiscențe de limbă arabă, de care are nevoie pentru a descifra însemnările prietenului său. Pe Hussein îl vede, cu ochii minții, tot copil, nu și-l poate imagina om matur, deși îl va recunoaște într-o fotografie, mutilat de un atac sângeros:

„Aici eram copilul speriat, copleșit de temeri, trimis la oraş la școală de mama sa cu capul acoperit și de tatăl hagiu. Parcă din momentul în care m-am întors în Mardin celălalt eu al meu, cel de demult, își făcea tot mai simțită prezenţa. Trupul meu îşi amintea de universul copilăriei mai repede ca mintea: crustele maro care ni se desprindeau de pe genunchii juliți, ca să lase la iveală carnea purpurie, cum mamele noastre, în hammam, ne turnau apa clocotită pe cap, săpunul care ne intra în ochi, locurile cele mai dureroase în care ne frecau cu bureții, de sub braţ până la șale, pe coaste, mirosul greu care venea din zonele de care copiii nu trebuiau să se apropie, delimitate cu ștergare desenate cu roz şi roşu (pe vremea aceea nu știam că femeile se epilau cu pelin), particulele de praf dansând în lumina care pătrundea prin găurile rotunde din cupola hammam-ului. Încercam din greu să mi-l imaginez pe Hussein adult. Aveam impresia că în America fusese înjunghiat prietenul meu cu privirea melancolică din copilăria noastră din Mardin.” (p. 21)

În Mardin, căsătoriile sunt agreate de părinți și acceptate de tineri. Hussein rupsese logodna cu o tânără frumoasă, plăcută de întreaga familie. În schimb, o adusese acasă, ca nevastă, printr-o căsătorie formală, pe Meleknaz, o tânără cu purtare stranie, care-și ține permanent în brațe copilul orb. Meleknaz este străină de neamul și de religia lor. Familia lui Hussein o acceptă formal, până în ziua în care Meleknaz fuge singură, speriată de un simbol negativ – salata! În lumea din care provine Melenkaz, salata este asociată diavolului. Așa cum albastrul este considerat sacru și, de aceea, evitat. Inventarul superstițiilor este pitoresc și inevitabil, constituind o cheie de înțelegere a alterității:

„Unul dintre profesorii mei de jurnalism spunea că deși superstiţiile nu au un fundament, omenirea le datorează toată arta şi creaţia. De exemplu, piramidele mayaşe au scări pe toate cele patru laturi din frica mayaşilor de şerpii sălbatici, pe care ajunseseră să-i venereze și a căror umbră voiau să o vadă pe pământ în orice moment al zilei. Care a fost rezultatul? O estetică deosebită, care s-a născut dintr-o credinţă bizară. La fel ca toate templele, altarele și piramidele din lume. Ne spunea să nu bagatelizăm nicio credinţă, pentru că fără ele n-ar fi existat nici arhitectura, nici muzica, nici literatura.” (p. 59)

„Să nu-ţi tai unghiile noaptea, să acoperi oglinzile sau să le întorci cu faţa la perete, să ceri voie apei murdare să treci peste ea, să nu speli haine sâmbăta, să nu mături în urma călătorului, să nu pleci la drum cu stângul, să pui iarbă tătărască împotriva deochiului, să topeşti plumb, să arunci sare în foc.” (p. 91)

Romanul Neliniște poate fi privit și ca o analiză a felului în care se face presă, într-o lume avidă de informație netrecută prin filtrul unui necesar discernământ. Ibrahim lucrează într-o redacție care vânează știri despre vedete (vizita Angelinei Jolie într-o tabără se refugiați) sau despre confruntări violente. Cu cât e mai sângeroasă știrea, cu atât va trezi mai mult interes publicului. Ca jurnalist, Ibrahim duce o viață care îl alienează. Femeie modernă, soția lui Ibrahim este pragmatică, egoistă și rece. Cei doi soți divorțează, incapabili până în ultimul moment de un dialog civilizat.

Deși se ocupă de problematica refugiaților, a conflictelor de la granița Turciei cu Siria și a consecințelor acestora, romanul lui Zülfü Livaneli derulează, ca un film, mai multe istorii de viață. În primul rând, o poveste de iubire interzisă. Hussein se îndrăgostise de Meleknaz, o tânără tăcută, care rătăcește ca o umbră.

De Melek se îndrăgostește și Ibrahim, cu toate că nu-i văzuse chipul niciodată. Când o întâlnește Ibrahim, fata părea să fi trecut „dincolo de durere”, într-o zonă de stranie supraviețuire. Din dragoste pentru femeia aceasta tăcută, pe care nu o poate ajuta, Ibrahim ia pe cont propriu încercarea de a salva ce se mai poate salva. Taberele de refugiați au nevoie de vizibilitate pentru a căpăta ajutor, iar Ibrahim știe că presa poate face asta. Dragostea pentru o femeie tinde să se confunde cu irepresibila curiozitate jurnalistică.

„Întors la Istanbul, eram aşa de bulversat de cele auzite, că neliniştea aceea din ce în ce mai adâncă nu mă lăsa să mă concentrez la muncă. Era ca și cum trupul ar fi ajuns la Istanbul, dar sufletul mi-ar fi rămas la Mardin. Eram ca un licurici prins într-un borcan, oricât mă zbăteam nu reuşeam să ies din atmosfera Mesopotamiei, eram sub vraja mirodeniilor, a pietrelor, a soarelui, a poveştilor şi a timpului care curge încet. Mă uitam înăuntrul meu și vedeam doar asta, nu și pe mine însumi. Devenisem obsedat să o găsesc pe Meleknaz, s-o întâlnesc și să-i vorbesc.” (p. 145)

Romanul lui Zülfü Livaneli răstoarnă ca pe o clepsidră ecuația morală, trezind conștiința: ajutorul vine din partea celor care, suferind până „dincolo de durere”, nu mai pot fi ajutați și este destinat celor care își caută rostul într-o lume plină de contraste, intolerantă, lipsită de compasiune. Cei care nu mai au nimic de pierdut au totuși mult de oferit, în momente esențiale de criză a valorilor umanității.

Despre autor, găsim informații în prezentarea editurii:

Născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya (centrul Turciei), ZÜLFÜ LIVANELI, una dintre cele mai importante personalități culturale ale Turciei de astăzi, s-a remarcat prin multiplele sale disponibilități artistice, în calitate de scriitor, compozitor, cantautor, regizor și scenarist, dar și prin militantismul și implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 și, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, amenințări cu moartea, linșaje mediatice și un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena și New York. A fost o vreme „ambasador al bunăvoinței“ pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare. Cărțile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern și internațional și sunt traduse în patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susținut pentru actualitatea socială, dar și pentru singurătatea individului în fața istoriei. Printre titlurile sale de referință se numără romane precum Engereğin Gözü (Ochiul viperei, 1996), Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), câștigător al Premiului literar Yunus Nadi, Mutluluk (Fericire, 2002), pentru care primește, în 2006, Barnes & Noble „Discovery of the Great New Writers Award“, Leyla’nın Evi (Casa Leylei, 2006), Son Ada (Ultima insulă, 2008), Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021), Kardeşimin Hikâyesi (Povestea fratelui meu, 2013), Son Ada’nın Çocukları (Ultima insulă, 2014), câștigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman, Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015), Neliniște (Huzursuzluk , 2017; Humanitas Fiction, 2023), Balıkçı ve Oğlu (Pescarul și fiul său, 2021), volume de proză scurtă precum Arafat’ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) și lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum Sevdalım Hayat (Dragostea mea, viața, 2007), Sanat Uzun Hayat Kısa (Ars longa, vita brevis, 2010), Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012) și Elia ile Yolculuk (Călătorie cu Elia, 2017). Romanele lui Livaneli au stat la baza unor scenarii de film și a unor piese de teatru, precum și a unor librete de operă. | livaneli.net

Las mai jos alte fragmente:

„Cum am intrat în Mardin, am văzut parcela aceea pustie pe care nu mai juca nimeni țurca, deşi locul rămăsese neocupat, la adăpost, din te mici ce motiv, de avariţia dezvoltatorilor. Hussein mi s-a ivit în minte din cealaltă lume, numită copilărie. M-am închipuit jucând țurca, eu ţinând în mână un băţ, lovind o bucățică de lemn aşezată într-un echilibru precar pe-o piatră, proiectând-o în aer, privind-o cum se răsucește, apoi lovind-o iar, doar că de data asta trimiţând-o în depărtare. Mai târziu aveam să descriu jocul acesta drept baseballul săracului; amintirea era atât de vie, încât simţeam bățul în palmă, iar asta m-a întors pe dată în trecut. Am fost surprins. Se întorsese eul meu de dinainte.” (p. 18)

„Din punctul meu de vedere, prezenţa Angelinei conta doar pentru că numele ei înseamnă înger – o coincidenţă neașteptată. Mă consider un om cu scaun la cap, dar mi-e greu să mă pun de-a curmezişul unor întâmplări precum acestea, fără să le găsesc un sens metafizic. Cred că toți trecem prin asta. Chiar dacă nu recunoaştem, tuturor ne place să credem că existența noastră, viața noastră nu este un amalgam de întâmplări fără legătură unele cu celelalte și că există ceva mai profund de atât.” (p. 89)

„Între sutele de corturi ridicate unele lângă altele, copii cu feţe murdare se jucau în noroi şi râdeau de parcă nici nu ar fi trecut prin greutăţi. Copiii erau tot copii. Când am intrat într-un cort, am simţit cum timpul se scurgea înapoi.” (p. 90)

„Poveştile astea nu se ascultă cu urechile, ci cu sufletul. Nu există dureri mai mari şi lacrimi mai amare decât ale noastre. Durerea ne e cât un munte. A curs atâta sânge, că nici şapte ape nu-l mai pot spăla. Nici Tigrul și Eufratul laolaltă nu pot să curețe pata asta. Vai, vai, vai! Casele ni s-au năruit, brațele ni s-au rupt, s-a aşternut praful peste noi și peste povestea noastră.” (p. 100)

„N-aveam linişte, dar nu era neliniştea mea din Istanbul, era un alt fel de nelinişte. Deși se spune că este opusul, de fapt neliniştea este starea naturală a vieţii, iar pacea interioară este doar un sentiment pe care îl experimentăm din când în când.” (p. 109)

„Acestea erau rolurile pe care le jucam atunci. Nu vreau milă, n-am nevoie de mila nimănui, mila este doar o parte a suferinţei; nu vă fie milă de mine sau de copilul meu. Mila nu şterge amărăciunea. (p. 154)

„Privirea ei nu se putea numi nici arogantă, nici sfidătoare, nici furioasă, nici răzvrătită, nici disperată, nici îndurerată, nici rugătoare, nici plină de resentimente, nici lipsită de dragoste, nici nemulțumită, nici rece, nici plină de reproş, nici rănită, nici jignită. De fapt, nici durerea nu mai era acolo. Parcă văzusem un pic din această privire în ochii lui Zilan, o privire lipsită de sentimente, de așteptări, o privire dincolo de durere sau de bucurie.” (p. 155)

Neliniște de Zülfü Livaneli