„Socrate. Un om pentru timpurile noastre” de Paul Johnson

Nu trebuie să ne mire faptul că Socrate. Un om pentru timpurile noastre este o carte atât de puțin voluminoasă, în comparație cu celelalte cărți ale lui Paul Johnson, căci atât de puțină este informația care s-a păstrat despre Socrate încât o biografie prea lungă ar însemna o împestrițare artificială a conținutului și ne-ar trezi bănuieli. Faptul că s-a ținut de sursele existente și nu a împovărat textul este, fără îndoială, o calitate a autorului. Acesta ne prezintă biografia primului mare filosof succint, în doar șapte capitole care, în traducerea românească de la Humanitas, au încăput în puțin peste 150 de pagini.

Conținutul celor șapte capitole e organizat după cum urmează: primul capitol ne prezintă dificultățile din calea construirii un portret fidel al filosofului; al doilea se oprește puțin asupra înfățișării acestuia; în al treilea cunoaștem mai multe despre viața Atenei decât despre Socrate; capitolele patru și cinci sunt rezervate filosofiei socratice, iar în capitolul șase revenim la istoria Atenei de la sfârșitul secolul V î.e.n., pentru a-i observa decăderea ce a culminat cu condamnarea și executarea lui Socrate. În sfârșit, capitolul șapte nu este altceva decât o concluzie a autorului, în baza celor expuse în capitolele anterioare.

Paul Johnson este un maestru al biografiilor, iar experiența lui jurnalistică îl ajută să construiască istorii accesibile unui public eterogen, de aceea nu ne surprinde faptul că și această biografie este bine structurată și captivantă. De asemenea, cred că, în general, rezumă cam tot ce se știe despre filosof, iar cartea este, de bună seamă, un omagiu adus acestuia. Personal, m-am bucurat cel puțin pentru faptul că nu a încercat să introducă în datele și așa puține despre Socrate unele ipoteze, care devin destul de populare în ultimul timp, precum că ar fi suferit de schizofrenie (1), despre care nu mă îndoiesc că au dreptul la viață, dar care, în fond, nu schimbă faptul că Socrate a fost un mare filosof. Paul Johnson a construit biografia în jurul altei ipoteze însă, despre care voi vorbi mai spre sfârșit.

În pofida tuturor virtuților neîndoielnice ale cărții, trebuie să ținem cont de faptul că ea este ceea ce am spus mai sus, un omogiu adus lui Socrate, și transpare din ea, așadar, mai mult admirația și părerea autorului, decât sârguința pentru crearea unui portret obiectiv. Idealizată mi s-a părut și imaginea Atenei, dar am fost aici influențată, recunosc, de lectura precedentă (Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle de Robert Flacelière), care trata aceeași perioadă și în care Atena e prezentată în diferite nuanțe, nu doar în cele pozitive. Astfel, decăderea ei nu mai pare așa dramatică ca la Johnson, care pare să folosească efectul în scopul creșterii tensiunii ce înconjoară subiectul pe care îl cercetează: condamnarea lui Socrate.

Mici exagerări cred că pot fi îndreptățite, pentru a pune în valoare subiectul și accentele cărții, dar cu totul inoportună, în biografia lui Socrate, mi s-a părut atitudinea față de cel mai iubit discipol al său, Platon. Autorul pare să fie într-un conflict personal cu Platon, din cauza că acesta din urmă nu ne-a transmis o imagine fidelă a filosofului, ci doar l-a inclus ca personaj în dialogurile sale, pentru a-și transmite propriile idei. Chiar de la primul capitol, Socrate ar fi „păpușa ventrilocului”, prin care ar vorbi Platon. Deseori, în carte, sunt folosite expresii nu tocmai măgulitoare la adresa lui Platon și a concepției sale filosofice. De exemplu, vorbind despre relația lui Socrate cu Diotima, Johnson amintește dialogul platonic Banchetul, despre care ne spune:

<<Subiectul abordat este cel al naturii iubirii, și mare parte a celor spuse țin de platonismul pur, cu ale sale „forme” și cu strania (sublinierile îmi aparțin) lui concepție despre suflet și despre ”reamintirea” cunoștințelor. Acestea nu prezintă interes pentru noi aici, în afara faptului că ilustrează obiceiul agasant al lui Platon de a-i pune pe alții – în cazul de față, Diotima și Socrate – să fie purtătorii propriilor idei>>. (p.103)

În altă parte, vorbind despre alt dialog:

„Numai că aceast secvență a dialogului este vătămată de supărătoarea insistență a lui Platon de a-l implica pe Socrate (despre care presupunem că nu prea era dispus să participe la așa ceva) în prezentarea teoriei formelor”… (p.140)

Și o ține așa de-a lungul cărții, ceea ce mi s-a părut cu totul straniu, agasant și supărător (chiar mai agasant decât comparațiile frecvente ale faptelor lui Socrate cu cele ale oamenilor de stat moderni, mai ales britanici). Platon nu era istoric. Și nici jurnalist. Platon a fost filosof, unul mare, poate cel mai mare. Modul în care și-a prezentat el concepția face parte din planul său, din factura sa poetică, iar pentru că l-a „folosit” pe Socrate în acest scop ar trebui doar să-i fim recunoscători – până la urmă, de la Platon ne-au rămas cele mai multe mărturii despre Socrate, despre influența lui asupra lui Platon și asupra întregii filosofii occidentale. Dacă nu s-ar fi despărțit conceptual de dascălul său, Platon n-ar fi ajuns niciodată atât de mare și această „despărțire” este evidentă pentru toți comentatorii platonici. Ambiguitatea portretului lui Socrate în scrierile lui Platon nu constituie o problemă filosofică, ci o provocare filosofică. Poate constituie o problemă de istorie a filosofiei, dar, repet, Platon nu era istoric și nu și-a propus niciodată să facă istorie a filosofiei, prin dialogurile sale. Era ocupat cu treburi mai serioase. Să scrii în felul în care a făcut-o Paul Johnson despre Platon mi se pare să consideri că întreaga filosofie nu e decât o anexă a istoriei.

Apogeul acestei atitudini mi se pare însă faptul că îl face pe Socrate însuși o anexă a istoriei, anume a istoriei creștinismului, insistând mai ales asupra presupusului său monoteism, care ar fi culmea contribuției acestuia la soarta lumii:

„Admirabila sa reușită în cele întreprinse a influențat generații de-a rândul, a luminat și sporit capacitatea lumii grecești de a recepta creștinismul, care a găsit astfel un pământ mai rodnic. Aceasta a fost o realizare uriașa, în comparație cu care contribuția operelor lui Platon și ale lui Aristotel (deși importantă pentru instituirea creștinismului și, astfel, a lumii occidentale) se dovedește marginală”. (p.147)

Recunosc că nu am consultat originalul ca să mă conving dacă chiar acestea sunt cuvintele autorului, dar dacă e așa, mi se pare culmea impertinenței faptul că un istoric și jurnalist apreciază drept „marginală” contribuția operelor lui Platon și Aristotel pentru lumea occidentală.

O cronică mai lungă a acestei cărți ar fi cu totul disproporționată față de efortul autorului de a-l descoperi pe Socrate și față de întinderea cărții, iar dacă am spus cele de mai sus referitor la atitudinea lui față de filosofie în general, cred orice alte comentarii (ale mele) despre această carte ar fi… marginale.

Socrate. Un om pentru timpurile noastre de Paul Johnson