„Realitatea era fericit structurată.” – Ce sunt și ce nu (mai) sunt vacanțele noastre

Excesul de trecut nu dizolvă viitorul…

Cuvântul vacanță a căpătat atât de multe sensuri, încât ar merita un studiu științific, realizat după toate canoanele/rigorile unui articol de acest gen. Mi-am dat seama de acest aspect în timp ce citeam Adevărul despre vacanțe, volumul de proză scurtă apărut de curând la Humanitas, cea mai recentă ispravă scriitoricească a lui Cătălin Pavel. Nimic despre vacanțe în acest volum și, totuși, vacanța se ascunde în fiecare proză. Mi-am pus de multe ori întrebarea în ce ordine s-au scris prozele din acest volum, cât de greu i-a fost autorului să le așeze în ordinea regăsită în cuprins; dintr-o notă de pe pagina de gardă aflăm despre contextul în care au fost scrise câteva texte, cum și unde au apărut ele inițial, semn că volumul nu s-a născut dintr-un efort compulsiv, de moment, ci dintr-o nevoie concretă de a așeza în texte scurte idei, opinii, personaje și situații sociale dintre cele mai diverse.

De asemenea, din dedicație aflăm că volumul îi este dedicat tatălui scriitorului, „doi ani prea târziu”. Mi-am adus aminte de acest „doi ani prea târziu” când citeam ultimele proze, pe unele dintre ele aproape împotriva voinței mele, pentru că știam că în curând n-o să mă mai pot delecta citind, n-o să mai am parte de intermezzo-urile acestea atât de necesare aici și acum.

Prea târziu este asociat deseori cuvântului vacanță; mulți dintre noi am visat ani de zile la vacanță, mai mult sau mai puțin exotică, care s-a concretizat în cele din urmă sau nu, dar cert este că au fost prea târziu. Ar fi fost mai bine să nu mai fie? Cine știe, cert este că prea târziu e semnul inutilității, regretelor profunde, nostalgiei și/sau melancoliei care anihilează orice putință de relaxare, de revitalizare. Tonusul bun, necesar desfășurării unei vieți profesionale remarcabilă (sau nu) îl ai dacă ai parte de o vacanță, una luată la timp, altfel nimic nu mai este cum trebuie. Vocile din Adevărul despre vacanță sunt vocile care aduc noi înțelesuri acestui prea târziu, îi dau nuanțe nebănuite sau de care aproape că uitasem. Oamenii lui Cătălin Pavel sunt cât se poate de normali, aproape banali (dar nu neapărat în sensul conotativ al cuvântului). Îi aflăm în aeroport, în plin proces de schimbare a locuinței, prinși iremediabil în menghina rutinelor cotidiene, savurând momentele de liniște din mijlocul unor zile nebune, încercând să găsească sens unor întâmplări absurde, răspunzând cinic sau sarcastic celor cu care sunt nevoiți să interacționeze. Oameni fără nume, dar cu identități construite din detalii, multe detalii. Așa se face că intrăm în poveste/povești cu și prin intermediul acestor oameni, suntem umăr la umăr cu ei, negociem conflicte, întindem rufe la uscat și încercăm să recuperăm mobila și hainele pierdute în timpul mutării dintr-un oraș într-altul, ne bem cafelele în fugă, asemenea lor, înainte să ne aruncăm în vâltoarea obligațiilor cotidiene. Și, totuși, nimic despre vacanțe.

Când cineva te crește singur, te face să devii mai mulți oameni.

Cadre de film încărcate de o poezie care sublimează nevoia de interpretare. Derulezi în minte imaginile, fără să simți nevoia să intervii. Faci parte din poveste, ți s-a întâmplat și ție una sau alta, dar nu intervii nicicum în derularea filmului. Pe alocuri ai spasme dureroase, retrăiești spaime și dureri ascunse în cufărul pe care scrie „aici nu umblă nimeni, nici măcar eu”, dar de cele mai multe ori zâmbești îngăduitor: timpul e cel mai bun analgezic, iar distanța(rea) e cel mai bun vector de obiectivitate.

Ce e interesant la prozele din Adevărul despre vacanțe este că adevărul dictează, devine imperativ categoric, în numele lui oamenii își scot sufletele în stradă, se plimbă pe străzi în căutarea lui, se despart și refac relații adesea cu o viteză uluitoare. Din acest punct de vedere nu e un volum care să se citească pe repede înainte, în metrou sau într-o pauză de masă; nu e un volum pe care să-l iei în vacanță, îmi asum totalmente ce-am scris acum. Pagină după pagină se deschid răni vechi, se tratează cangrene ale sufletului, se cere iertare de la cei plecați, se așază la locul lor evenimente din trecut, cu alte cuvinte se face curățenie. Genul acela de curățenie pentru care ai nevoie de, ați ghicit, o vacanță. Cătălin Pavel are finețea unui antropolog atunci când aduce în aceeași poveste detalii cărora oamenii obișnuiți nu le-ar fi dat atenție niciodată; vacanța este pentru el șomajul – unul dintre personaje chiar este avertizat că dacă-și dă demisia, nu va avea dreptul la șomaj, deci își va pierde dreptul la vacanță, starea de neangajare (temporară) într-o relație de muncă. Vacanța este răgazul câștigat cu greu de cei care-și cresc singuri copiii, vacanța este pauza de 10 minute furată din timpul programului și savurată precum ultima țigară. Vacanța este călătoria cu metroul, la ore indecent de mici, când ai timp să te uiți la ceilalți călători și te surprinzi brodându-le poveștile de viață pe baza fragmentelor de conversație care ajung până la tine sau din felul cum sunt îmbrăcați. Nimic despre vacanțe, și totuși atât de multe despre ele.

Lumea hainelor golite de oamenii lor

Personajele din Adevărul despre vacanțe sunt nu atât de credibile, cât vii. Incredibil de vii, de naturale, ne seamănă, sunt de-ai noștri, ne ciocnim zilnic de ele. Îi vezi plimbându-se pe holurile de la locurile de muncă, pe străzile aglomerate sau nu, hălăduind prin parcuri sau prin cartierele rezidențiale. Sunt locurile pe unde ne place și nouă să ne pierdem pașii în vacanțe. Chiar, știți termenul de tabără urbană, cel inventat special pentru copiii care-și petrec toată ziua într-un grup organizat iar seara se întorc acasă, la familiile lor? Ei bine, la fel de bine putem folosi și expresia vacanță urbană, alcătuită din acele scurte popasuri prin parcuri, relațiile de moment, înșelările și pasiunile de-o vară. Oamenii aceștia devin, de la un punct încolo, costume, astfel încât senzația că asistăm la o paradă a hainelor golite de oamenii lor nu e deloc lipsită de substanță. Trăim vieți de carton, copii palide ale proiecțiilor mentale a visurilor ce le-am avut și pierdut în timp; ne îmbrăcăm identic, deși nu e la mijloc nicio comandă de partid, ci una socială, care se pare că e mai puternică decât orice ordin politic.

O microfonie a pustietății

N-o să dau numele prozelor care mi-au plăcut cel mai mult. Pe câteva le-am citit cu sentimentul că am în fața ochilor splendori dureros de frumoase. Pe altele le-am citit râzând în hohote, orice ar fi Cătălin Pavel are un umor de foarte bună calitate, manifest în finalurile unora dintre texte, dar și în felul cum așază detalii în aceeași frază. De ce nu m-am grăbit să citesc volumul? De ce n-am vrut să ies din poveste? Pentru că dincolo de poveste, am găsit oamenii, așa cum sunt ei, singuri în mijlocul mulțimii și vulnerabili în fața provocărilor vieții. În căutarea vacanțelor perfecte, unii dintre noi ratăm să ne trăim viețile.

Adevărul despre vacanțe de Cătălin Pavel