Distanța dintre mine și cireș

„Mă sui în pat și trag cuvertura peste cap. Întunericul nu e o cameră fără uși și ferestre. Întunericul e un monstru care-ți mănâncă toate măslinele negre și visurile.” (p. 100)

O să ți se strecoare pe sub piele cartea aceasta a distanțelor.

Dacă ai părinți care se îngrijorează când ajungi târziu acasă și, din îngrijorarea asta pură de pe chipul lor, te alegi și cu o muștruluială, și cu o îmbrățișare. Tata e mai aspru cu tine, ți-a spus de o mie de ori că nu te poți întoarce singură acasă. Mama îl calmează cu un „Giṑ, iubire”, tu primești o felie de pizza, și chiar în momentul acela te gândești că părinții tăi sunt aproape prieteni.

Dacă ți-a intrat vreodată în ochi nu neapărat un norișor Stargardt, ci un fir de praf, o cojiță sau un fir de nisip, ceva care să te facă să-ți strângi pleoapele cu durere și să pășești puțin în întuneric.

Dacă ți se întâmplă să greșești direcția, să nu mai găsești drumul, să nu te poți orienta. Mai ales dacă v-ați mutat de curând dintr-o casă în alta.

Dacă ai fost la medic și ai primit un diagnostic complicat, din care nu ai înțeles mai nimic, dar ai înțeles că ceva e în neregulă cu tine.

Dacă ai făcut praf o oglindă.

Dacă ai căzut pe scări.

Dacă te pricepi să joci de-a baba-legată la ochi, ca să-ți poți scoate eșarfa și să vezi din nou – nu e același joc, deși pare, cu de-a baba-oarba.

Dacă, pornind la un drum, să zicem drumul spre casă, între tine și punctul luat ca reper se instalează, uneori, o teamă, alteori o neliniște sau o îngrijorare, o emoție în continuă modificare, ca orice stare nefamiliară.

Dacă ți-a plăcut vreodată un băiat pe nume Filippo, care visează să devină „aitist”, și a cărui mamă, Cristina, vorbește cu plantele, mai ales cu mușcatele de pe balcon.

Dacă îți place muzica și știi, dureros, că nu vei mai putea cânta la pian niciodată, cu toate că nimeni nu-ți va putea lua plăcerea de a asculta, cu ochii închiși, după stingerea luminilor dintr-o sală, sunetul chitarelor, al viorilor și al pianelor, muzica aceea suavă care te face să te simți ca și cum te-ai plimba pe malul mării, în plină vară, pe la cinci după-amiază, când nimic rău nu ți se poate întâmpla. Claviatura se transformă în plajă, și fiecare notă e un val care cheamă delfinii – și tu ești un delfin.

Dacă simți că nu ai timp.

Dacă faci liste.

Dacă ai suferit vreodată de ceva grav, destul de grav, și ai vrut să scrii despre asta, sincer, să-ți asculți gândurile, ca într-un jurnal de maladii, notând, progresiv, tot felul de simptome, tot felul de gânduri legate de lucrurile pe care le vei putea (sau nu) face pe viitor.

Dacă ți-a spus cineva, care a citit Micul prinț, că esențial înseamnă să ai un trandafir. Lucrurile esențiale sunt cu tine mereu, nici nu e nevoie să le vezi ca să știi asta, le ai în minte. Pentru tine, ce înseamnă esențial?!

Dacă ai o prietenă, Laura, căreia îi place să citească la fel de mult cum îți place și ție.

Dacă te gândești la un lucru frumos când ești trist.

Dacă ai citit Baronul din copaci și ți-a plăcut Cosimo atât de tare, încât ți-a trecut prin minte să îți faci o căsuță într-un cireș și să rămâi acolo, ca să poți citi la infinit sau să trăiești, pur și simplu, mai aproape de cer decât de pământ. Și să poți să-i scrii personajului preferat, să-i ceri sfat și ajutor:

„Cosimo, ninge și m-am gândit că s-ar putea să mor de frig în cireșul de la școală, iarna.

Apoi mi-am adus aminte că tu ai rezistat și că, pentru a muri (în carte), te-ai legat de un balon cu aer cald care trecea pe-acolo și apoi ți-ai dat drumul să cazi în mare, așa ai reușit să nu atingi niciodată pământul. Însă eu n-am cum să vânez animale cu blană ca să-mi fac pături cum făceai tu, deci trebuie să mor de frig. Mă ajuți să găsesc o idee?

Pies. Mulțumește-i bunicii pentru pătură.

Pe-asta oricum o iau în copac.” (p. 100)

Dacă ai în curtea școlii un cireș și ți se pare că distanța dintre tine și el este din ce în ce mai mică, atât de mică, încât simți că, în curând, nu va mai exista deloc distanța asta. O să dispară.

Distanța dintre mine și cireș de Paola Peretti