Secretul lui Chopin. Independenţa frunzelor în raport cu trunchiul

„Muzica este însăşi aparenţa mişcării.”

Thomas Mann

În zona culturală, ar fi normal să existe mai puține prejudecăți. Una dintre aceste prejudecăţi se referă la popularitate, care ar fi, întotdeauna, invers proporţională cu valoarea. O expunere prea mare, clasificări de tipul „best seller”, traduceri prea multe aduc un scriitor în arena cititorilor necruțători, care fac eroarea, şi e vechi păcatul acesta (vorba lui Minulescu!), de a comenta negativ întâi autorul și de a citi mai apoi cartea, dacă mai e cazul. Însă dincolo de orice sentințe, contează, pentru cititorul obișnuit, momentul acela în care se regăsește în paginile citite. O carte vorbește și despre el, despre cititor. Nu e un îndemn la abandonarea criteriului estetic, ci, mai curând, la acceptarea, cu anumite limite, a autorilor care ştiu să-şi seducă cititorii.

Cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt, fără îndoială un nume care „vinde bine”, sunt interesante pentru cititorul tânăr, mai puțin preocupat de identificarea unei „rețete” a popularității, cumva indiferent la anumite arcane manipulatorii ale textului, deloc dornic să întocmească, dacă nu un dicționar, măcar un inventar al „ideilor primite de-a gata”. Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Copilul lui Noe (2004), Cea mai frumoasă carte din lume (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, ca să dau numai câteva titluri apărute la Editura Humanitas Fiction de-a lungul timpului, sunt cărți care se citesc ușor, au o poveste frumoasă și un stil inconfundabil.

Absolvent de École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie, domeniu în care susține și un doctorat, Eric-Emmanuel Schmitt are rafinamentul necesar pentru a scrie simplu (nu simplist) despre muzică, jocurile minții și catharsis. În 2005, Viața mea cu Mozart aborda, sub forma unui text epistolar, viața unui muzician de geniu. Descoperindu-i muzica, un tânăr obișnuit depășește o depresie și deprinde acel cod cultural care-i permite accesul la frumusețea ideală a artei.

Tot despre muzică, așa cum se poate deduce din titlu, este vorba și în recent publicatul roman, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin. „Cazul Chopin”, amânat un timp, devine urgență interioară, la un moment dat, muzica celebrului compozitor fiind percepută ca ideal estetic și emoțional:

„Devenit stăpân al propriei mele agende, căutam un profesor care să mă ajute să rezolv cazul Chopin. Care mă obseda. Îmi lipseau lumina, liniștea, tandrețea lui. Urma pe care o lăsase în mine, într-o după-amiază de primăvară de pe când împlineam nouă ani, oscila între amprentă și rană.” (p.13)

A cânta foarte bine la pian înseamnă a înțelege muzica și a-i putea identifica cele mai fine nuanțe, a-i prinde vibrațiile stând, la propriu, cu spatele lipit de podea, pe covor, sub acest instrument masiv. Sfatul vine din partea doamnei Pylinska, o femeie teatrală, fără să fie dezagreabilă, ba, dimpotrivă, un personaj fellinian. Se exersează foarte puţin, în schimb, se discută foarte mult despre muzică. Pianul este privit, analizat, pus în context, ţinut departe de cel care, vrând să deprindă virtuozitatea, se simte în permanenţă ispitit să-l utilizeze ca instrument rece. Tehnica doamnei Pylinska urmărește realizarea unor conexiuni subtile, aparent fără legătură cu subiectul întâlnirilor, conexiuni fără de care nu există progres real în arta execuţiei partiturilor lui Chopin:

„Concentrați-vă asupra pielii dumneavoastră. Da, asupra pielii de peste tot. Faceți-o permeabilă. Așa a început și Chopin. Se întindea sub pianul mamei lui și simțea vibrațiile. Muzica este mai întâi o experiență fizică. Fiindcă avarii nu ascultă decât cu urechile, dovediți că sunteți ieșit din comun: ascultați cu întreg trupul. Și a cântat. Câtă dreptate avea!”. (p. 19)

Ca în romanele lui Haruki Murakami, fără doza aceea de irealitate, pisicile au rostul lor în povestea cea mare, a căutătorului de perfecțiune. Profesoara excentrică la care merge protagonistul pentru a învăța cum se cântă partiturile lui Chopin, doamna Pylinska, are mai multe pisici, botezate cu nume de muzicieni. Alfred Cortot, motanul, decedează din motive de bătrânețe, iar Rahmaninov, alt motan, suferă intens, la fel ca stăpâna lor. O pisică îl conduce, ca o călăuză, pe protagonist spre locul în care se găsește o pianină. Va reuși, pentru prima oară (și, cum este avertizat, poate pentru ultima!), să cânte așa cum a visat, aproape de perfecțiune, așa cum o auzise cântând, cum mulți ani în urmă, pe Aimée, un fel Clavdia Chauchat, din Muntele vrăjit:

„Animalul tigrat intrase în vechea sală de festivități, destul de mare cât să se poată dansa acolo; o estradă din fund, dintre două draperii kaki, ținând loc de scenă. Pe pereți rămăseseră urmele unor afișe dispărute, dreptunghiuri bej, mărginite de o vopsea afumată.

Pisica s-a frecat de caloriferul de fontă, a sărit peste el, l-a parcurs de la un cap la altul, după care a sărit pe taburetul unui pian. Nu-mi venea să-mi cred ochilor: un Schiedmayer, pianina copilăririe mele, un Schiedmayer absolut identic celui al părinților mei, ascuns în penumbră.

Nu am ezitat. Trecându-mi mâna prin ochiul de geam lipsă pe unde intrase felina, am apăsat cremona, am deschis ușa și m-am strecurat la rândul meu în vetusta sală de fetivități. Când m-a zărit dând buzna, motanul, zbârlit, a fugit în spatele draperiei de la scenă.

M-am apropiat de pian emoționat, de parcă aș fi pășit înapoi, în trecut. Maroniu, acoperit ici și colo de pete de grăsime, cu fildeșul clapelor tocit, Schiedmayerul trona în mijlocul sălii. Instrumentul nu era un intrus, ci un altar. Și părea și mai vechi decât al nostru.

M-am așezat pe taburet. Golit, epuizat, fără chef, îl priveam gândindu-mă la Aimée, la uimirea pe care mi-o provocase la ziua mea, când împlineam nouă ani. Totul nu era decât praf?

Am măsurat instrumentul din priviri. Aveam nevoie să-mi dovedească ceva anume. Am executat un prim acord, apoi un al doilea. Reacționa perfect. M-am instalat bine și am început larghetto-ul Concertului nr. 2.

Melodia, angelica melodie, evada suplă, argintie, limpede, ușoară, lichidă și luminoasă în același timp, din străvechiul Schiedmayer. Urca spre tavanul sălii și se transforma în rugă. Într-o rugăciune care nu cerea nimic, care scăpase și de cea mai mică solicitare, o rugăciune care accepta, care mulțumea, care era numai recunoștință.

Niciodată nu mai cântasem așa. Atingeam țărmurile continentului Chopin cu joase lichide, cu picături melodice, cu linii de spumă, flux, reflux, totul cu ușurință. Tot ce mă învățase doamna Pylinska, liniștea, cerculețele de apă, roua, crengile unduindu-se suple, relaxarea, cântecul fragil până-n pragul ruperii, dar care se prelungea la infinit, toate, în sfârșit, se potriveau la locul lor. Notele veneau de parcă aș fi improvizat; înaintam, ca într-o plimbare, fără partitură, fără să știu dinainte ce aveam de spus, frazele muzicale alcătuindu-se sub degete, spontane, inocente; cu inima zbătându-mi-se-n piept, stupefiat, dorind, totuși, pentru salvgardarea melodiei, să nu întârzii în acea stare de pierdere de mine, aveam impresia că fusesem atins de spiritul lui Chopin.” (p. 104-107)

Pianul care fusese, un timp, doar „un bufet pântecos”, este simbolul unei sensibilități acordate perfect, un instrument care permite substituirea limbajului muzicii cu limbajul literaturii, pentru că, înainte de orice, o claviatură bine stăpânită deschide, prin virtuozitate, căile interioare. Muzica este calea către descoperirea de sine. Şi totul în jur este legat de muzică, până şi tăcerea. Sfaturile nonconformistei profesoare de pian sunt interesante, adevărate exerciţii de strunire a auzului şi de articulare a fragmentelor în mijlocul cărora trăim:

„O singură recomandare – reflectați. Ascultați tăcerea. Cum se rup frunzele de trunchi în Grădina Luxembourg.”

Eric-Emmanuel Schmitt este un scriitor care ştie să pună accente într-o partitură narativă, fiind un bun observator al vieţii şi al nuanţelor. E important să reflectezi la „independența frunzelor și a ramurilor în raport cu trunchiul”, să priveşti copacii tineri, să înţelegi fluiditatea muzicii, ca să poţi să intri în acord cu lumea ta. Pentru asta, uneori, e nevoie să stai întins pe podea, sub un pian, şi să-i simţi vibraţiile.

Doamna Pylinska și secretul lui Chopin de Eric-Emmanuel Schmitt