Diana sau Lady L. – şi cititorul ascultător, cu o privire de câine cuminte

Motto: „Avea un extraordinar talent al clişeelor, ba chiar reuşea să se înalţe la o măreţie a banalităţii care făcea din discursurile lui un fel de admirabilă sfidare la adresa originalităţii.“ Romain Gary

M-a păcălit Diana, Lady L. Am greşit în privinţa ei. Recunosc. M-a păcălit, fiindcă nu este deloc ce pare a fi. La începutul romanului, Diana, Lady L. adică, stă de vorbă cu un englez sadea – un domn plictisitor, rafinat, politicos, calm şi previzibil, un domn pe nume Percy, îndrăgostit de ea dintotdeauna, deşi cu douăzeci de ani mai tânăr, şi gata să-i facă pe plac, să-i scrie şi biografia, dacă ea ar vrea asta. Sigur, Diana-Lady L. este octogenară, dar doar în aparenţă, în esenţă are încă vârsta unei femei seducătoare, pline de surprize. În faţa ei, cu ceaşca de ceai alături, Percy are „o privire de câine cuminte”. La 84 de ani e prea devreme pentru biografie, clar:

„Percy, nu crezi că e prea devreme? l-a întrebat. Să mai aşteptăm un pic. Poate mi se va întâmpla şi mie ceva interesant. O viaţă lipsită de poveşti speciale, ca a mea, ar fi mortal de plicticoasă.” (p. 19)

Greşim uneori în privinţa unui personaj, aşa cum ne arată, mai întâi, incitanta şi, prin aceasta, cuceritoarea proză a lui Romain Gary. Încă de la primele rânduri ale romanului, orice cititor obişnuit devine un fel de politicos şi atent domn Percy, gata să urmărească povestea Dianei, Lady L.

E interesant să „citim” personajul, după ce am terminat cartea, trecând în revistă câteva dintre acele cognitive biases, capcane ale gândirii, surse de eroare în apreciere. Cu un asemenea personaj treci, inevitabil, prin coridoarele înguste care te ţin captiv în spaţiul prejudecăţilor – nu înţelegem tot, avem prea multă informaţie, memoria ne este fragilă şi acţionăm sub presiunea timpului. Literatura nu face excepţie, predispune la prejudecăţi specifice.

Credem că ştim. Credem că ştim ce gândeşte Lady L. Credem asta pentru că avem acces, prin stilul indirect liber, de multe ori, la gândurile unei femei excentrice. Natură senzorială, Lady L. ştie să se bucure de lux, tandreţe, frumuseţe, are acel savoir vivre care devine sursă a tinereţii ei lăuntrice:

„Îi plăcea să simtă pe gât mângâierea uşoară şi caldă a caşmirului. I se părea că viaţa ei, de o eternitate, nu mai era decât o succesiune de şaluri – sute şi sute de îmbrăţişări de lână şi de mătase. Caşmirurile, mai ales, erau în stare de multă tandreţe.” (p. 18)

Validăm ceea ce confirmă mai curând experienţa noastră. Ne imaginăm că personajul este construit asemenea nouă, ne place ironia, suntem nonconformişti, recunoaştem şi iubim frumuseţea, aşa cum ştie să facă şi Diana, Lady L. Suntem nişte personaje invitate în lumea bună, în salonul cu snobi, având puterea să ne păstrăm autenticitatea şi să căpătăm, prin asta, un ascendent asupra celorlalţi, cum face fermecătoarea Lady L.:

„Înţelese însă foarte repede că adevăratul lux nu era acela al pietrelor preţioase şi al operelor de artă şi că, pe lângă splendoarea vie a formelor, a sclipirilor, a culorilor pe care i le dăruia pământul, nici cea mai frumoasă bijuterie nu era altceva decât marfă ieftină. Avea un înnăscut simţ al autenticităţii. Ştia din instinct să facă diferenţa dintre eleganţă şi lucru ţipător, ştia ce este adevărata distincţie a atitudinii şi deţinea deja, la cel mai înalt nivel, arta misterioasă de a adăuga propriei toalete o patină personală, abia perceptibilă, care făcea din ea pe loc femeia cea mai bine îmbrăcată, peste tot pe unde îşi făcea apariţia.” p. 108

Ne hrănim cu stereotipii, generalităţi şi facem previziuni (ce nu se vor adeveri!) pe baza experienţelor anterioare. Avem impresia că aflăm totul despre acest personaj, odată cu domnul Percy, politicosul ascultător al mărturisirilor Dianei. Până la un punct, Diana aduce mult cu Rebeca Sharp, din Bâlciul deşertăciunilor, romanul lui William Thackeray – e o parvenită. În literatura noastră, un echivalent găsim în chera Duduca, femeia vicleană, „ţiitoarea” care desăvârşeşte „educaţiunea ciocoiului”, pentru a se putea bucura împreună de ascensiunea socială. Nu este aşa sau nu este întru totul aşa. Diana are farmec, nu doar ca femeie, ci şi ca personaj, iar farmecul este o caracteristică înnăscută, nu-i rezişti.

Frumos este că acest roman al lui Gary poate fi citit în mai multe chei de lectură, deşi predominantă mi se pare cea a feminităţii – ce anume defineşte frumuseţea, care sunt atributele ei, într-o lume a bărbaţilor care îşi fac un titlu de glorie din a se preda în braţele amorului.

Ar mai fi şi problema timpului în funcţie de care se defineşte vârsta unei femei. Diana, Lady L., a atins vârsta senectuţii, dar tot ce ţine de existenţa lăuntrică, planul emoţional, viaţa amoroasă, tot ce nu ţine strict de vârsta cunoscută de toţi şi scrisă pe un tort, în marţipan, a rămas parcă neatins de timp. Personajul este în acelaşi timp Diana şi Lady L. Doar că înainte de a fi Diana şi de a deveni Lady L., a existat Annette Boudin, o franţuzoaică născută într-o familie extrem de săracă. Frumuseţea şi isteţimea sunt calităţi pe care i le remarcă imediat Armand Denis, revoluţionarul, anarhistul, bărbatul pe care Annette îl va iubi până la moarte şi dincolo de ea, într-un fel straniu, ca să nu folosim, fără eleganţă, termenul „patologic”.

Există în roman şi o cheie detectivistă, importantă, creatoare de suspans. Până la ultima pagină, se dovedeşte că personajul are, în lăuntrul său, un alt personaj sau chiar mai multe. Interioritatea constituie, într-un fel, dacă ne referim la straturile devenirii, compoziţia unei lucrări în palimpsest. Şi, ajungând, ca cititor, împreună cu Percy plicticosul în pavilionul oriental, preferatul Dianei, şi înţelegând cumplitul secret al acestui loc, nu poţi să nu te întrebi unde se termină normalitatea şi unde începe nebunia. Credeam că ştim, se dovedeşte că nu. Locul farmecului însă ştim unde este – în fiecare rând al acestui roman care îţi face praf prejudecăţile şi îţi arată unde greşeşti şi din ce cauză. Iată câteva exemple:

„Îţi dai seama că cel mai mare dintre nepoţii tăi e ministru? a zbierat. Că James e-n consiliul Băncii Angliei şi că Anthony va fi peste puţin timp episcop? Vrei să mă faci să cred că bunica lor, una dintre femeile cele mai respectate ale vremii noastre, ale cărei portrete, executate de Boldini, de Whistler şi Sargent, sunt expuse în permanenţă la Academia Regală, şi care în dimineaţa asta a primit o telegramă de felicitare din partea reginei Elisabeta, a participat la un regicid?

̶ Telegrama de felicitare nu are nimic de a face cu lucrul ăsta, spune Lady L. Şi-apoi, nu e nevoie să le spui celorlalţi. Rămâne-ntre noi. Păcat, la drept vorbind… Ar fi atât de amuzant!”. (pp. 82-83)

„Nobleţea obligă, mai ales într-o democraţie.” (p. 25)

„Îi venea să le zică să se ducă să se joace în altă parte, să-i trimită la treburile lor infantile, la băncile, la parlamentul, la cluburile, la statele lor majore. Copiii ajung absolut insuportabili când se fac oameni mari şi te asasinează cu problemele lor: impozite, politică, bani.” (p. 21)

„Fiindcă în ziua de azi nimeni nu se mai jenează să discute despre bani în prezenţa femeilor. Altădată, nimeni nu stătea să se gândească: ori aveai, ori te-ndatorai.” (p. 21)

„A guverna era o meserie de intendent şi era normal ca un popor să îşi aleagă servitorii, până la urmă asta înseamnă democraţie.” (p. 20)

„I-a cerut veşti despre soţie şi copii, prefăcându-se că uită că erau şi ei acolo, iar Roland i-a oferit cu răbdare respectivele informaţii lipsite de vreun interes, fiindcă era unicul subiect de conversaţie posibil între ei doi.” (p. 20)

Lady L. de Romain Gary