Oh yeah!
Dacă Prince ar fi cântat, cumva, despre această carte din viitor, Prince, menționat de câteva ori, cu versuri din cântecul Sign O’ The Times, cântec obsedant pentru unul dintre personaje, o, da, după ce ar fi terminat ultima pagină, ar fi început ca în Sign…
Oh yeah!
Mai că ai zice că Monika Fagerholm a scris romanul ascultând pe repeat acest cântec: scrierea are un anumit ritm, sunt aluzii la lumea muzicală, poate se și inventează niște compozitori, o operă precum „Dissections of the Dark” (care ar fi putut fi alt titlu al cărții) ajunge la partea a treia, scena cheie a întregului roman este „îndatorată” versurilor și muzicii lui Prince, dar mai este și titlul cărții, care este însă „preluat” de la Sex Pistols, de la un cântec de-al lor, unde se spune și… „Spirit never die”, cântec parodic-ironic și la adresa „spiritului” Disney, schimbând oarecum și finalul filmului cu „Bambi”, puiul de cerb fiind ucis în cântec, preferința pentru varianta feminină în titlu fiind discutabilă, dar de înțeles, oarecum…
Multe dintre versurile celor două cântece ar putea fi moto-uri ale cărții care are o construcție muzical-spiralată (sic, dacă ne putem exprima așe!), deseori având sentimentul că asculți o poveste la un pick-up setat să repete o melodie pe un disc de vinil, revenindu-se de multe ori la scena cheie, a unui viol înfăptuit la început de trei liceeni, apoi și de un al patrulea, în casa de lux a unuia dintre băieți, Nathan, care, într-un fel, se răzbună pe fosta iubită, Sascha…
Întrebarea sa, a lui Nathan, asupra Răului, adresată unui psihoterapeut (dacă nu greșesc) mult după înfăptuirea violului, poate deschide discuția asupra componentei teodiceene sau teodicice: cum oamenii pot înțelege că Dumnezeu este drept și bun în „lumina” suferinței inocenților, răspândite în lume?
Temporal, suntem între anii 2007-2015 (secvențele temporale se întrepătrund, ba suntem în trecutul cel mai îndepărtat, ba într-unul mai apropiat, ba ACUM!), este surprinzător, oarecum, că un adolescent de la mijlocul anilor 2000 poate fi obsedat de Prince, oarecum părinții ar fi putut fi mai pasionați, dar poate microbul s-a transmis; s-ar putea să fie febleți ale Monikăi Fagerholm, printre alte referințe muzicale, ale epocii și spațiului local, se sesizează și ironia, când este vorba de Povel Ramel, fiind acesta un star pop suedez, Nancy Sinatra, Bruce Springsteen (cu „The River” al acestuia începe partea a doua a cărții), Patti Smith, cu „Just kids”, Pavarotti… Și Ramel și Pavarotti mor în anul 2007! Cu Pavarotti ar fi urmat să cânte Angela, mama lui Gusten, solistă de operă, Gusten, prietenul ca un frate al lui Nathan, dacă tenorul n-ar fi murit…
*
În altă ordine de idei, este o carte și despre prietenii, indirect putând fi considerată una complementară cărții lui Bogdan Răileanu, Teoria aproprierii, care pleca de la premisa/„întrebarea simplă: unde se duc prieteniile când se duc?”
În romanul românului, doi prieteni buni din adolescență se revăd după aproximativ douăzeci de ani, încercarea de stabilire „jurnalistică” a cauzelor dispariției sentimentului suprapunându-se unei excursii în Veneția, „cauzele” fiind mult mai complexe, „distanțarea” reliefându-se ca o componentă a condiției umane (rezultând probabil cel mai bun roman despre prietenie din literatura română… recentă sau dintotdeauna), la Monika Fagerholm „filmul prieteniei” se arde mult mai rapid, în urma evenimentului menționat mai sus, deși, cum spuneam, cei doi, Nathan și Gusten, erau ca doi frați; poate și pentru că mamele lor au fost prietene (procesul disoluției prieteniei lor, cu unele resentimente bine mascate, fiind altă poveste: „Așa se întâmplă de obicei: dintr-o poveste în alta”, p.233, se trece – mama lui Nathan, Annelise îl „răpește” pe iubitul Angelei, fără scandal, discret, cu un firesc descris cu același fel de subtilitate de către scriitoare), în pofida originilor lor sociale diferite…
O altă prietenie cu șarmul ei este cea dintre Emmy și Saga-Lill, două „nesăbuite” („reckless”), amândouă plecate dintr-un târgușor („Cocioaba din care ne tragem cu toții”), Gråbbå, ajungând în capitală (la prima lectură, Monika Fagerholm, fiind o finlandeză care scrie în suedeză, nu am reușit să-mi dau seama dacă este vorba de Stockholm sau Helsinki, dar nici nu contează, de fapt; este Nordul magic, cu bunăstarea sa în spatele căreia se ascunde însă umanul, prea umanul), Emmy fiind un timp iubita lui Gusten, după evenimentul șocant; Saga-Lill îi devine și ea iubită, dar nu atât de specială precum Emmy, pe care fostul student la teatru și scriitor al unei singure nuvele de succes de critică, ACUM agent imobiliar de… succes, Gusten, încă o mai caută, mai speră să o reîntâlnească, deoarece ea este căsătorită cu un tip mult mai bătrân decât ea…
Aceste relații, unele aproape triunghiuri amoroase, sunt țesătura sentimentală de pe care se poate simți că „viața e pustie”, poate fi mereu pustiită, deoarece „Tot ceea ce ți se dă poate fi luat” (p.105), iar poveștile sunt una după alta, ca la tv, ca în cântecul lui Prince,
At home there are seventeen-year-old boys and their idea of fun
Is being in a gang called ‘The Disciples’
High on crack and totin’ a machine gun
Time
Times
Hurricane Annie ripped the ceiling of a church and killed everyone inside
You turn on the telly and every other story is tellin’ you somebody died
A sister killed her baby ’cause she couldn’t afford to feed it
And yet we’re sending people to the moon…
Online, dacă ai să cauți referințe, sunt trimiteri la un fel de „Twin Peaks” și la David Lynch (nefiind vorba doar de „Cine a ucis-o pe Bambi?”), dar aici (poate în alte cărți ale Monikăi) nu este nimic din „fantasticul suprarealist” al regizorului american, deși atmosfera și ritmul și stilul pot fi apropiate de realizările acestuia…
Există chiar o tensiune rezultată din faptul că „era ceva ce literatura nu putea să recreeze”, p.221, și poate este valabil și pentru convingerile naratorului și/sau ale scriitoarei; de altfel, orice scriitor bun are îndoieli în ceea ce privește opera sa sau aspecte ale operei, Gusten meditând în clipele următoare aflării veștii că Emmy este însărcinată, ceea ce însemna, probabil, pierderea ei definitivă:
„…faptul că înțelegi ceva pe moment nu înseamnă neapărat că te-ai și împăcat pe veci cu gândul respectiv. Doar în romane se întâmplă chestii din astea. Pentru că e simplu să scrii despre așa ceva.” (pp.115-116)
Dar, totuși, să relativizăm: ironizează scriitoarea (care a primit numeroase premii prestigioase, chiar pentru cartea aceasta, apărută în 2019, i s-a acordat Nordic Council Literature Prize 2020!) pe „scriitorul” Gusten Grippe:
„Literatură, auzi! Ce dracu’ știa el despre literatură?” (p.222)
Totuși, pentru că e vorba și de prietenia dintre… muzică și literatură, la un moment dat Angela îi spune fiului, aducând un omagiu indirect adevăratei literaturi, chiar dacă este vorba doar despre raportul interpretare de operă vs literatură:
„- Și apoi… literatura. În fine, nu e chiar ca opera, e și mai greu.” (p.225) În alt loc, când se subliniază că viața se poate transforma într-un coșmar, se scrie: „Ce mai există dacă nu mai există cuvinte?”
Poate doar muzică? Și Dissections of the Dark, ca formă a unei posibile judecăți de apoi?
Cum să redai, dar, obligatoriu, nu ca la tv, o știre de la ora cinci? „Ce probleme se ascund dincolo de o suprafață perfectă?” (p.238)
Într-un cartier rezidențial, de lux, de pe malul unui lac de la marginea capitalei, la o petrecere dintr-o noapte de februarie 2008, patru liceeni își violează colega de școală, Sascha Anckar, o mică traficantă de droguri care face înot de performanță, de 18 ani. În casa familiei Häggert, ceva între vilele din „Parasite” ori „Ex machina”… „Violul, care e extrem de brutal și include diverse forme de sechestrare (Sascha Anckar e legată de mâini, e încuiată, ținută sub lacăt, în caz că ar vrea să fugă), ține ore în șir…” la subsol, cei de sus, de la petreceri nu bănuiesc nimic!
Totul pare să se mușamalizeze, dar, după șase zile de la teribilul eveniment, Gusten se autodenunță… Dintr-o sete… rațională de pedeapsă? Procesul, sentințele, le lăsăm să le descoperiți!
Peste ani, unul dintre prietenii comuni vrea să facă un film după, despre evenimente… Ulterior înțelegem că este, posibil, o formulă de șantaj, prin care se obțin bani, dar pentru alt film! Ceea ce este „între” este, de fapt, alt „proces”, cel al dezintegrării prieteniilor, a unora dintre vieți, persistând sentimentul că violul acela este „un act care nu poate fi evitat sau împiedicat pentru că acum, acum, ACUM se întâmplă totul! Iar asta e în același timp atât oribil, cât și incitant și ambiguu.” (p.186)
În cartea menționată a lui Bogdan Răileanu, unde se aduce tribut și influenței muzicale, este menționat, printre altele, un cântec al celor de la Pearl Jam, „Tremor Christ”, cu un vers obsedant: Triumphant are the angels if they can… get there first…
În acea noapte, cu siguranță nu îngerii au ajuns cei dintâi!
Și fiindcă la început scriam despre „spirit” și „Dumnezeu”, textul, chiar și când este vorba de chestiuni anti-spirituale, mustește de joc de spirit (este și Ian McEwan acolo, și Chuck Palahniuk, și Nick Cave, și Salinger, și Lars von Trier, cu un Dogville cu câini mai mici, a se vedea/ căuta câinele mai mic; ecouri evidente din Karen Blixen, asumate, cu „Departe de Africa”, ca și referințe clare la Strindberg, Marcel Proust, Lovecraft, nu știu care The Outsider, Thomas Bernhard, Ingeborg Bachmann), dar Dumnezeu are rolul său, de a nu părea foarte prezent (la un moment dat se vorbește despre Simone Weil, citatul subliniat din ea are importanța lui: „A iubi un străin ca pe tine însuți înseamnă a te iubi pe tine ca pe un străin”, p.38, și i se aduce și slavă Domnului!, p.28, par exemple) sau asumându-și-l pe cel de regizor al parodiei condiției umane (în contextul antropomorfizării Sale excesive, să zicem)! Se repetă în carte aceste vorbe ale Angelei:
„Simt că am supraviețuit unei calamități. Dar prețul supraviețuirii e acela că am devenit un fel de parodie a propriei mele vieți.” (p.139)
Cum se repetă și vorbele Annelisei, poate victima colaterală cea mai lovită, profesional vorbind (din perspectiva desemnării ca ministru, va fi înlăturată din orice poziție, de aici trăgându-se, probabil și moartea printr-un cancer galopant):
„Acum va trebui să întoarcem foaia. Și într-o bună zi vom fi întors atât de multe, încât o să ne dăm seama că de fapt nu s-a întâmplat nimic.” (p.203 ș.a.)
La un moment dat, cititorul superficial poate se va întreba cine este până la urmă… Bambi? Cine era… inocentul? Și poate se va întoarce la poveștile de iubire, își va aduce aminte de prima iubire a lui Emmy, care cântă și ea muzică country (suedeză, deh, și mai este și bloggeriță, sic!), inocentul Joel, fratele Sagăi, mort la cincisprezece ani, parcă, după numai opt zile de „legătură” plină de candoare cu Emmy, într-un accident teribil de circulație (opt morți, douăzeci de răniți), va ajunge din nou la discuțiile lui Gusten cu Emmy (frumoasă și iubirea lor… eternă, cu toată „consumarea” ei și „toată tandrețea de pe pământ”, p.41), „despre cum poți să modelezi și să formulezi într-un mod unic, propriu, o imagine cât mai clară a realității (cum s-a exprimat Gusten). Cum să te desprinzi de realitate și, în același timp, s-o surprinzi, ca să te exprimi cât se poate de realist. Cu toată libertatea și toată fantezia de care dispui.” (pp.28-29)
Dar pentru aceasta poate trebuie „să depășim faza plăcerii ca să atingem faza lacrimilor” (p.47), iar apoi cine știe ce trebuie să mai depășim, vreo amintire a vreunui masacru al iepurilor (pp.73-74), care se înmulțesc precum sentimentele dacă nu suntem atenți; să ne detașăm de soarta fotografiilor care ajung la gunoi (pp.107-108) sau de fazele care sunt „pentru ultima oară” (pp.187-188), să omorâm o dată pentru totdeauna Inocența
Oh yeah!
Kill your darlings, Grippe. Kill your Bambi!
Ucide prietenia dacă… „O prietenie care nu acceptă schimbări nu-i prietenie adevărată!” (p.67), viața nu este un catalog J.Peterman, dacă acasă „este acolo unde îți este inima” și simți că nu mai ai inimă, caută măcar o inimă de iepure pe care să o scoți, să o vezi cum bate, înfiază inima aceea, fă-ți transplantul cât mai simți ceva…
„PUTEM SĂ ÎNCHEIEM POVESTEA aici (Plecarea din Africa, ultima scenă)” (p.246)
Și e fără „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”!
Monika Fagerholm este, iată, un scriitor mai mult decât interesant, de descoperit!
Sunt de așteptat și celelalte cărți…De menționat munca în echipă a traducătoarei Gabriella Eftimie și a redactorului de carte, scriitorul Radu Pavel Gheo! Un exemplu clar de carte unde se arată importanța redactorului de carte!
Gentle pretty thing
Who only had one spring
You bravely faced the world
Ready for anything
I’m happy that you lived
For your life is mine
What have I except to cry
Spirit never die
Birds of the air
Beasts of the earth
Overjoyed at Bambi’s birth they gambolled in the glade
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Who killed Bambi?
Murder murder murder
Someone should be angry
The crime of the century
Who shot little Bambi
Never trust a hippie
‘Cause I love punky Bambi
I’ll kill to find the killer
In that rotten roll army
All the spikey punkers
Believers in the ruins
With one big shout
They all cry out
Who killed Bambi?
Who killed…
Cine a ucis-o pe Bambi? de Monika Fagerholm
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 256
ISBN: 978-973-46-8335-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
