Am văzut multe documentare și filme artistice pe acest subiect – ce s-a întâmplat, de fapt, în lagărele de concentrare naziste. Ororile și atrocitățile suportate de cei închiși acolo depășesc cu mult puterea de a imagina specifică unui om normal. Trecând de orizontul întrebării „de ce a fost nevoie de ara ceva“ rămâne să căutăm răspunsul la o alta: ce facem, cum folosim tot ceea ce-am învățat din aceste orori? Cum facem să nu mai aibă loc astfel de atrocități? Dacă ne aducem aminte că după înlăturarea regimului nazist au apărut lagărele sovietice, dar și lagărele de prizonieri din Vietnam, plus câte și mai câte alte orori (Afganistanul și războiul care a adus la cote inimaginabile oroarea e și el un exemplu sugestiv, din păcate!) ne dăm seama și de ce încă mai este nevoie să vorbim despre ce-a fost atunci și acolo, în lagărele ororii naziste!
Cu cât ne îndepărtăm mai mult temporal de anii în care lagărele erau o prezență constantă în cotidianul unor orașe din Europa, cu atât crește mai mult riscul ca generațiile de tineri să fie convinși că astfel de crime împotriva umanității chiar s-au întâmplat. Supraviețuitorii se împuținează pe zi ce trece, mințile lor nu mai sunt atât de vii, muzeele apărute pe locul fostelor lagăre nu conservă suficient de mult din groaza și spaimele celor care au trecut pe acolo sau a celor care și-au găsit sfârșitul aici. Mauthausen astăzi arată ca și cum ar fi gata să fie populat: barăci perfect conservate, renovate și, mai ales, pustii. Hectare întregi de pământ transformat în loc al suferinței eterne, doar pentru că piatra este printre puținele bogății ale locului. Cariera de piatră în care au murit mii de deținuți, loc al pierzaniei și al chinurilor nesfărșite apare în film prin intermediul fotografiilor și fragmentelor de filme realizate în epocă. Astăzi acolo nu mai există niciun utilaj funcțional, iar trecerea timpului pare că și-a făcut treaba: încep să se șteargă urmele durerilor cumplite și al suferințelor fără sfârșit ale prizonierilor. Vizitarea unor astfel de locuri devine, din acest punct de vedere, ușor superfluă, dacă nu ai un ghid foarte bine pregătit care să povestească despre cele întâmplate! Dar cum să povestești despre ceva ce n-ai trăit și, mai ales, despre ceva ce nu poți pricepe cum de a fost posibil să se întâmple? Căci, la mai bine de 50 de la încheierea celui de-al doilea război mondial, noi încă nu suntem capabili să găsim o explicație rațională cu privire la motivația lui Hitler de a crea o nouă rasă umană – rasa ariană – și la ura nesfârșită și scăpată de sub control împotriva evreilor. De aceea, mărturiile și filmele documentare bazate pe acestea mi se par cu adevărat semnificative! Ele contribuie în mod esențial la o mai bună înțelegere a cele ce s-au întâmplat.
© CEE Films
Două vieți – prizonierul Stanisław Leszczyński, originar din Łódź (Polonia), şi Franz Hackl, localnic din Mauthausen, care lucra acolo ca ucenic lăcătuș. Doi oameni ale căror destine nu s-ar fi intersectat, dacă n-ar fi existat lagărul. Doi oameni aflați la apusul vieții, care-și poartă cu demnitate anii. Stanisław Leszczyński este dărâmat fizic, abia merge, poartă aparat auditiv și-și adună cu greu cuvintele când cele povestite devin cu adevărat dramatice. Imaginea cu el singur în mijlocul barăcii – supraviețuitor al unei lumi care nici n-ar fi trebuit să existe – face cât o mie de cuvinte! De cealaltă parte, Franz Hackl, pare a fi mai în putere, dar este și el tarat de trecerea anilor: mâini mari, cu degete ușor contorsionate din cauza meseriei. Nici el n-aude prea bine, dar se mișcă mai ușor decât Stanisław. Poveștile celor doi par a nu avea nimic în comun: Stanisław a ajuns în lagăr, Franz n-a trăit nici măcar o zi ca prizonier, dar cu toate acestea a devenit parte din poveste. Scenele cu el în atelierul de lăcătușerie, privind pe geamurile imense spre o lume care ar fi putut să fie sunt extrem de sugestive: el n-a fost prizonier în lagăr, dar a fost prins într-o situație imposibilă – nu-i putea ajuta pe cei din lagăr nici dacă ar fi dat libertatea lui la schimb. Simon Wieland, regizorul documentarului, n-a mers pe ideea contrastului doar de dragul unor efecte stilistice, ci a construit întreaga poveste în jurul unei singure idei: de ce nu s-au putut opri ororile mai devreme, de ce populația de localnici de la Mauthausen sau din orice alt loc unde au existat lagăre naziste n-au intervenit, n-au reacționat.
Nu se pune problema autenticității mărturiilor celor doi nici măcar un moment! Știu că negaționiștii fac tot posibilul să discrediteze astfel de dovezi, dar istoria orală se bazează pe capacitatea omului de a separa plăsmuirea de realitate. Pentru asta există specialiștii – istoricii, antropologii, psihologii etc. Mărturiile lui Stanisław și Franz puse în oglindă de regizorul documentarului, construiesc o singură lume, dar văzută de pe ambele părți. Niciunul dintre cei doi nu se consideră supraviețuitor, e prea mult pentru ei să accepte și să înțeleagă de ce ei și nu ceilalți – e memorabil, din acest punct de vedere, episodul cu partida de box, după cum e sfâșietor redată scena cu urcarea celor peste 150 de trepte zilnic, trepte care duceau la carieră.
Cadre largi care alternează cu prim-planuri menite să scoată în evidență detalii semnificative. Pustiul și pacea care ascund ororile trecutului, vântul care aduce cu el nevoia de a uita, de a îngropa nefirescul și abominabilul faptelor naziștilor. Foarte multe stop-cadre care țin loc de o mie de cuvinte, tăceri semnificative, fețele gânditoare ale povestitorilor, mâini care nu se opresc din freamăt, trupuri împovărate de boli și vârstă. Mărturii ale faptului că oamenii contează și că fiecare viață contează! E imposibil să treci prin viețile acestor oameni și să nu te cutremuri! Iar dacă la capătul drumului, cel care duce spre ieșirea din lagăr, te oprești un pic ca să te uiți în spate, înseamnă că ești gata să duci povestea mai departe.
© CEE Films
***
Mauthausen este numele unuia dintre cele mai înfiorătoare lagăre ale sistemului de exterminare nazist. Punând faţă în faţă două perspective diferite şi elemente noi de arhivă, documentarul austriac Mauthausen – două vieţi (2020) de Simon Wieland reconstituie viaţa de zi cu zi din această imensă închisoare destinată „duşmanilor politici ai Reichului ce nu mai puteau fi reeducaţi”. Oferit în premieră în România de către Forumul Cultural Austriac Bucureşti cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocausului (27 ianuarie), filmul subtitrat în limba română a putut fi vizionat online, între 26 ianuarie 2021 (ora 18.00) şi 24 februarie 2021 (ora 23.00), pe platforma Vimeo. Evenimentul a fost susţinut de Ambasada Israelului la Bucureşti şi de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
