Barajul – dincolo de el e o lume-ntreagă (Teatrul de Nord Satu Mare – Trupa Harag György)

De câteva ori, în timpul reprezentației, mi-a fugit gândul la Billy Șchiopul, piesa scrisă de Martin McDonagh; Conor McPherson – cel care a scris Barajul – este un irlandez get-beget, de aici și fuga gândului. Irlandezii au o literatură specifică excelentă, cu câțiva scriitori de top, care sunt citiți oricând și oriunde în lumea largă. O parte din acest succes la public al scrierilor literare – romane, povestiri sau piese de teatru – se datorează surselor de inspirație – folclorul și tradițiile specifice unor ținuturi aparent deloc prietenoase cu oamenii. Piesa lui Conor McPherson este o reverență făcută marilor povestitori irlandezi; un text construit dintr-o suită de monologuri, care aparent n-au nimic în comun, dar puse una lângă alta dau cadrul/rama narațiunii. Pe de altă parte, McPherson face și un exercițiu stilistic curajos – să scrii un text ancorat în contemporaneitate care să fie 100% irlandez, să scoată în evidență bucăți de obiceiuri, tradiții și povești de inspirație locală într-o epocă în care globalizarea dictează și ceea ce nu e comun tinde să fie tratat ca exotic nu e chiar la îndemâna oricui. Dar lui McPherson îi plac poveștile și povestitorii. Răzbate această dragoste din fiecare monolog, căci Barajul asta este: o suită de monologuri, bucăți de puzzle care alcătuiesc tabloul perfect al locului și vieților celor care fie s-au născut acolo, fie ajung să trăiască din anumite motive în acel loc uitat de lume .

Ce e surprinzător la piesa lui McPherson este tocmai această trecere dintr-un monolog în altul, aparent fără niciun conflict și fără niciun mobil/nicio intenție. Și atunci de ce o piesă de teatru și nu o povestire/nuvelă sau fragment de roman? Pentru că Jack, Brendan, Jim, Finbar și Valerie sunt protagoniștii unei singure și mari povestiri – povestea unui sat oarecare din Irlanda, izolat, loc numai bun ca să te faci uitat sau ca să mori în liniște. Fiecare dintre cei cinci își spune povestea în moduri personalizate, astfel încât la final nu știi cât este întâmplare reală, cât este fantasmă și cât este dorință refulată. Dacă la primele două povești impresia generală este că naratorii vor să o cucerească pe Valerie, să-i câștige atenția, la ultimele povești ești deja convins că alta era miza.

Un astfel de text cere un regizor pe măsură, profesionist și dornic să pună în evidență farmecul discret al unei lumi perfect conservată în spatele suitelor de cuvinte. Ovidiu Caița asta a ales să și facă – să construiască satul irlandez din sugestii și să lase oamenilor dreptul de a-și spune poveștile în moduri cât mai personalizate și mai subtile. Scenografie minimalistă (Anda Pop e cea care a creat și costumele, nu doar scenografia spectacolului) — un bar care e, de fapt, prova unei nave (eșuată, bănuiești asta după detalii atent strecurate în monologuri), un joc de lumini menit să accentueze dramatismul poveștii și o ilustrație muzicală menită să aducă tonuri de culoare. Oamenii par să se cunoască de-o veșnicie, vin să-și petreacă veacul în bar zi de zi, aparent fără niciun motiv special. Barmanul, Brendan (Orbán Zsolt), e ascultătorul perfect, omul care știe cum să facă să curgă berea. Jack (Rappert-Vencz Gábor) este clientul casei, pare că nu pleacă niciodată acasă (care casă?), Jim (Nagy Csongor Zsolt) pare a fi cel mai harnic dintre toți, dar și cu o poveste pe măsură, iar Finbar (Gaál Gyula) este un dandy perfect, un amator de aventuri, dar care nu merge până la capăt cu provocarea. Valerie (Bogár Barbara) este destinatara poveștilor; ea trebuie pusă la curent cu poveștile locului, cu spaimele și grijile oamenilor; ea trebuie să afle despre fiecare în parte câte ceva, amănunte din care se construiesc portrete unice. Aproape că nu te aștepți ca și ea să aibă o poveste de spus, dar, ce să vezi, intră și ea în jocul localnicilor și improvizează (sau poate că nu?) o poveste cât se poate de personală, dar în același timp potrivită cu atmosfera locului. Până la urmă, barajul e de un dig de apărare, unul menit să contribuie la conservarea unei lumi care altfel ar fi înghițită de apele uitării.

Un spectacol lung, de 2 ore și jumătate, fără pauză, dar care nu e deloc obositor! În ciuda faptului că nu există conflict, povestea nu plictisește, sau poate tocmai de aceea! Un spectacol plin de culoare, din care nu lipsesc celebra Guinness, whiskey-ul turnat în cantități moderate în pahare, ba nici măcar vinul alb. Excelent momentul muzical – corul acapella constituit ad-hoc din vocile celor patru bărbați, voci irlandeze, puternice și deloc șovăitoare! Am simțit nevoia mai multor astfel de momente de-a lungul spectacolului, chiar și trecerile de la un monolog la altul ar fi putut fi gândite în acest fel. Pe de altă parte, dacă la Billy Șchiopul n-am auzit boabă de accent (mă refer la spectacolul care face parte din repertoriul curent al Teatrului de Stat Constanța), aici am auzit din plin acest accent! În sensul cel mai bun al termenului, evident! N-au tușat excesiv pe replicile sau fragmentele de melodii irlandeze, poate și pentru că actorii sunt vorbitori de două limbi – maghiara și limba română – ceea ce-i determină să aibă un simț al limbii care-i ajută să nuanțeze perfect anumite situații. Chiar au fost momente în care am uitat că actorii vorbesc în maghiară și nu într-o engleză atât de specifică Irlandei.

Barajul e un spectacol ridicat în timpul pandemiei, cu atât mai mult e de apreciat nivelul de joc al trupei Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare. Cinci oameni cu poftă de joc, dornici să-și facă meseria și să smulgă aplauze publicului. Un spectacol care se joacă într-o sală foarte cochetă, îngrijită cu dragoste de oamenii locului și care impune spectatorului o atitudine specifică. Am văzut în sală oameni de toate vârstele, care n-au mișcat, n-au foșnit, n-au tușit timp de două ore și jumătate! M-am surprins făcând comparații – oare în câte teatre din București s-ar fi putut întâmpla asta?