Poveste din infern – „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek

Samar Yazbek este o tânără scriitoare din lumea arabă, ziaristă și activistă pentru drepturile omului din Siria. Implicarea sa civică și jurnalistică i-a adus deservicii din partea regimului Asad, aflat la putere în 2010, când Samar Yazbek a fost alungată din țară în urma participării la Revoluția din Siria. Cele șase romane și două volume de proză scurtă publicate până acum, precum și alte două cărți de memorialistică despre conflictele armate din țara natală i-au fost răsplătite între timp cu numeroase și prestigioase premii.

Fata care nu se putea opri din mers, tradusă din limba arabă de Laura Sitaru și publicată în 2020 la Pandora M, în colecția Anansi Contemporan, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, este o tulburătoare parabolă despre război, oroare, libertate și evadare.

Cartea este redactată la persoana întâi, dintr-o perspectivă unică, subiectivă, a Rimei, fetița care nu vorbește și pe care majoritatea o consideră nebună. „Handicapul” sau ciudățenia de care suferă Rima este faptul că picioarele ei au un soi de viață proprie, merg continuu, drept pentru care mama și fratele o țin legată de pat sau de mâna lor atunci când ies cu ea în oraș. De parcă însuși creierul fetei s-a mutat în membrele posterioare. Fuga Rimei, a picioarelor ei neliniștite, nestăpânite – metaforă simbol a Siriei asediate din interior, o țară captivă în propriile lanțuri – se naște treptat atât din dorința eliberării, cât și din frică: „… ea îți întinde capcane peste tot în trup, simți cum coboară spre intestine. Frica este fără început și fără sfârșit (…) frica rămâne în tine ca un arc care leagă tălpile de mușchiul inimii. Te înfășoară pe dinafară și pe dinăuntru” (pag. 49-60).

De fapt, Rima, departe de a fi nebună sau handicapată, este o ființă cu un uimitor simț artistic; ea vede lumea în culori, desenează, imaginează și concretizează câteva proiecte artistice. Rima desenează realitatea, de la scenele domestice și până la cele în care oroarea devine insuportabilă, de la poveștile personale la cele colective:

„În mine e o ciudățenie despre care trebuie să-ți vorbesc. Atunci când se manifestă, ea cheamă imagini. Da, eu văd întâmplări din viața mea ca pe niște acuarele…” (pag. 119-120).

Folosirea persoanei a II-a transformă romanul într-un monolog adresat, o confesiune făcută unei prietene (reală sau imaginară, nici nu mai are importanță) căreia Rima îi dezvăluie fricile, exaltările sau proiectele ei, răscolitoare cuvinte și desene, care devin astfel o reprezentare a lumii interioare și exterioare, dar și o formă de rezistență în fața Răului proliferant: „Să n-ai impresia că scriu un roman!” îi mărturisește Rima prietenei necunoscute, subliniind astfel că însemnările ei nu sunt rodul unei imaginații maladive, „Fiindcă ceea ce scriu e purul adevăr. Și scriu ca să înțeleg ce s-a întâmplat”. Convertită în scris și în imagini, realitatea din jurul ei capătă alte contururi, alte dimensiuni. Muțenia Rimei e, de fapt, o retragere în interior și o formă subtilă de cunoaștere, de luare în posesie a realității tulburi în care trăiește:

„Ce m-a ajutat realmente să cunosc lumea exterioară a fost muțenia mea. Știu că te va surprinde această afirmație. Dar îți repet că am cunoscut lumea datorită refuzului limbii mele de a se mișca. Și din cărți. Iar asta îmi era de ajuns. Eram fericită și credeam că viața mea începuse invers, căci paradisul a însemnat muțenia. Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat…” (pag. 144).

Legată de pat, acasă, Rima își construiește lumi paralele planete în care să evadeze, așa cum o învățase Micul Prinț, personajul eponim din romanul lui Saint-Exupery; descrie ororile la care e martoră, dar rezistă la ele prin imaginație. Sub patul masiv, între saltea și lada de sub aceasta, fata ascunde „hârtiile, pungile colorate, pozele preferate”, apoi desene, cărți, creioane, culori, cadouri de la Sitt Suad, profesoara căreia îi face menajul mama ei și care, intuindu-i Rimei potențialul intelectual și artistic, o învață să scrie și să citească încă de la vârsta de cinci ani, îi arată și îi explică albume de pictură, apoi i le dăruiește, devenindu-i mentor și model de viață, în ciuda faptului că mama Rimei, femeie simplă și nefericită, îi repetă fetei că profesoara ar ajuta-o din milă pentru handicapul ei. Rima percepe altfel vizitele la Sitt Suad, ca fiind „cele mai importante evenimente” din viața ei. Cartea se deschide cu o astfel de vizită a celor două, mamă și fiică, o călătorie prin Damascul deja în stare de asediu; ele nu mai ajung niciodată la locuința profesoarei, căci microbuzul e oprit pentru o razie, iar împușcăturile, fuga, moartea mamei, adăposturile provizorii, bombele cu substanțe chimice letale, desfigurarea și moartea celor din jur se succed halucinant pe parcursul întregului roman. Lumea, paradisul Rimei și destrămarea lui se reconfigurează din mers. În adăposturile prin care trece, fantezia fetei are rol terapeutic, ea desenează tot ceea ce vede, ceea ce aude, ceea ce miroase. Are un pix cu o singură culoare, cu care desenează și scrie o poveste pe care simultan o și trăiește. Mama, apoi fratele cel mare, apoi Hassan (un prieten al fratelui, în grija căruia este lăsată), repere ale Rimei într-o țară aflată în plină revoluție, „dispar” pe rând, iar ea continuă să scrie povestea, să încerce să se dezlege din sfoara cu care toți o țin legată pentru a nu fugi, suferă de foame și de sete, trăind în propriile dejecții, reconstituind, în chip salvator, părți din povestea proprie, anterioară ororilor (anii de școală, relația cu mama și cu fratele, orele dragi cu profesoara, desenele și lumea de sub pat, paradisul în care scrisese, desenase, citise și călătorise odată cu Micul Prinț și cu Alice în Țara Minunilor). În adăposturi, iese din muțenie și le recită celorlalți – femei și copii – din Coran, îi învață pe cei mici să deseneze, iar poveștile celorlalte personaje devin aluviuni în povestea ei, o poveste cu sertare, cu buzunare. Imaginația convertește necontenit moartea: trei copii în agonie sunt „trei culori care se dizolvau în apă”, avioanele cu gaze otrăvitoare sunt „un monstru uriaș, care devorează oameni” (vede lângă ea chipuri albăstrui, de oameni deja morți, care par că dorm, iar muribunzii sunt stropiți mereu cu apă, ca și ea, ca să nu adoarmă). Iată una dintre însemnările cutremurătoare ale Rimei în acest sens: „Am murit de mai multe ori. În fiecare minut muream altfel, apoi mă întorceam la viață”.

Aflată în adăpostul din Zamalka, partea de est a Damascului, zona „sub asediu”, Rima compară acest teritoriu cu lumea în care a pășit Alice, cu diferența că „pisicile de pe acest tărâm nu vorbesc, doar miaună și mor”. Aici, în plin război, murdară și înfometată, Rima cunoaște pentru prima oară dragostea. Lăsată de fratele ei în grija tânărului Hassan, care îi minte pe ceilalți că și el îi este frate, Rima tânjește să-i simtă permanent prezența: „…mă gândesc la el fără încetare și îmi umblă pe sub piele ca sângele”, chiar dacă, asemeni celorlalți disidenți, Hassan „e mereu furios, iar această furie a lui își făcuse culcuș la mine în cap” (pag. 142).

Cântecul Rimei e cântecul păsării mute, legată întâi de pat, apoi de pervazul ferestrelor din adăposturi. Cântec înalt sub bombardamentele zilnice, în urma cărora rămân femei și copii dezmembrați. Refuzul de a vorbi și fuga continuă sunt metafore pentru Siria legată și mută, asediată, mirosind a gaze și a frică. O planetă ostilă. Și atunci, în inocența ei, asediată și aceasta din toate părțile, salvarea fetei vine din alte trei planete, rod al fanteziei creatoare: planeta secretă de sub pat, care îi ajungea cât să se întindă pe burtă și să deseneze, să iasă din timpul și din spațiul fizic real (o planetă închisă în cutia cu desene); a doua planetă o reprezintă biblioteca, universul cărților și al dialogului imaginar cu personajele preferate; a treia planetă secretă, numită simbolic „planeta de lut” este însăși mintea ei, singura planetă cu adevărat „specială”, deoarece nu i-o va fura nimeni, ci va dispărea odată cu ea.

De fapt, Rima a trăit mereu pe planete secrete:

„Așadar, tu, care citești, nu mă privi așa. Poate că mă vezi cu ochii minții, imaginându-ți cum scriu și cum iau poza de scriitoare, chiar dacă te convingi că ceea ce scriu e o ficțiune. Și mai imaginează-ți că tot ce scriu e o poveste”.

Povestea Rimei. Fata care nu se putea opri din mers. O poveste din infern.

Fata care nu se putea opri din mers de Samar Yazbek