Întoarcerea poetului (note de lectură)

Despre Mircea Cărtărescu se vorbește mult. Se investește în numele lui, devenit un brand literar. Cărtărescu „se vinde” bine, indiferent care e miza celui care îi cumpără și (eventual) îi citește cărțile. Cred că nu greșesc deloc dacă spun că este, în proporții variabile, cel mai iubit și mai detestat/invidiat scriitor român contemporan. Ca profesoară de literatură într-un oraș provincial, intru adesea în polemici cu intelectuali care se inflamează numai când îi aud numele. Sunt aproape sigură că nu i-au citit integral niciun text. Îi asociază numele cu Humanitas, cu Gabriel Liiceanu, cu „oportunismul” legat de promovarea lui la această editură, cu Băsescu, cu te miri ce altceva care, de cele mai multe ori, nu are nicio legătură cu literatura. Succesul, traducerea cărților în nu știu câte limbi, premiile literare, bursele de creație, nominalizarea la Nobel, toate acestea stârnesc o (in)explicabilă adversitate. Dintre confrații de breaslă, ca să zic așa, puțini îl citesc și îl admiră, rămânând fideli unei grile estetice viabile. Căci și admirația necondiționată e păguboasă și chiar periculoasă.

Îi respect pe cei care, după ce i-au citit cărțile, declară și argumentează pertinent, fără patimă, de ce nu le place Cărtărescu. Chestie de gust, la urma urmei. Eu însămi am depășit deja disconfortul de a recunoaște că nu-mi plac defel scriitori mari din literatura universală sau din cea autohtonă. Nu-i respect însă pe cârcotașii de profesie, pe cei care mereu cred că sunt cu adevărat acri strugurii la care nu ajung.

Pe Mircea Cărtărescu am început să-l citesc nu în facultate, când am venit în contact cu textele sale, ci mai târziu, în primii ani de profesorat. L-am văzut la televizor, când i se lua un interviu. Omul acela timid, care arăta vădit disconfortat în fața camerei de filmat, vocea lui, ochii mari, care aproape îi mâncau fața, ceea ce spunea, toate m-au oprit în loc. Omul m-a mânat, în zilele și în anii următori, spre cărțile deja scrise și spre cele pe care ajunsesem să i le presimt. Niciuna dintre ele nu m-a lăsat indiferentă. Mă bucurau, mă întristau, mă înfuriau, dar mai presus de toate aprindeau în mine o profundă admirație, o uimire jubilatorie. Textele lui, exfoliind informații și imagini din varii domenii, rescriind mereu și mereu, dar de fiecare dată altfel, aceleași teme; imaginarul deja recognoscibil, dar fără senzația enervantă a redundanței facile, dimpotrivă…

Știu, sunt mărturisirile unui cititor îndrăgostit. Dar nu e mai puțin adevărat totuși că, se știe deja, cele mai mari exigențe le avem față de scriitorii pe care-i iubim. De la ei așteptăm întotdeauna mai mult decât de la ceilalți. Ei înșiși (pre)simt aceste așteptări. De aici, presiunea, spaima înfiorătoare că nu vor confirma, că se vor usca și vor scădea în ochii noștri. De curând, Mircea Cărtărescu a publicat o carte deversuri, când aproape nimeni nu se mai aștepta să se întoarcă la poezie. De aici, probabil și așteptările disproporționate. Înainte de a-mi parveni, spre lectură, volumul nu striga niciodată ajutor, am citit, inițial pe Facebook, impresii despre carte. Pro și contra. Ba că e o carte extraordinară, ba că e „nesperat de slabă”. Că, la nivel de experiment literar, nu aduce nimic nou. Că, de la un autor consacrat și multipremiat, te-ai fi așteptat să impună o „nouă direcție” în poezia românească actuală. Dar de ce? De ce neapărat să impună o astfel de direcție oare?! Unde naiba scrie asta?! Nu e un debutant. Nu e la prima tinerețe. Nu e la vârsta când ții zeii pe umeri și zbori odată cu ei. Nu mai ai iluzii mari în privința literaturii. Ai, mai degrabă, deziluzii. Pe care (ți) le asumi și scrii mai departe. Nu abandonezi scrisul. Scrisul care te ține deasupra marasmului existențial. Dar și scrisul care face gol în jurul tău și te însingurează. Am dat cu pumnul în carte când i-am citit jurnalele. Mă exasperau lamentările lui Mircea. Căci mă recunoșteam în multe dintre ele. L-am bănuit de cochetărie. Și poate chiar era, măcar pe jumătate, o bănuială întemeiată.

Cu toate acestea, citindu-i această nouă carte, dincolo de orice așteptare (pe care, de data aceasta, nu am avut-o. Și mă bucur!), singurul experiment de lectură pe care l-am asumat a fost acela de „a uita” tot ce am citit despre carte, inclusiv cronica extrem de acidă, de nedreaptă, a lui Daniel Cristea-Enache din nr. 42/9.10.2020 al revistei România literară (Fac o paranteză și mă întreb dacă nu cumva există o anumită direcție referitoare la soții Cărtărescu, deoarece, cu doar câteva numere în urmă, în aceeași revistă, și Cartea Reghinei, excelentul roman al Ioanei Nicolaie, a fost analizat la fe lde tendențios).

Cartea aceasta, așa cum observa și Daniel Cristea-Enache, se dispensează premeditat de orice elemente„de escortă”: coperte monocrome, lipsa ilustrației, a graficii, nimic, nicio referință biobibliografică sau culturală pe coperta a patra, nici pagină de gardă la început. Nimic. Nada. Niciun critic literar. Niciun „cuvânt înainte” al autorului. Aroganță? Lehamite? Iluzia simplității care intrigă și atrage în aceeași măsură? Cine știe… Mie, sincer, îmi place așa. Eliberează textul, care are o altfel de respirație în pagină.

nu striga niciodată ajutor este confesiunea unui scriitor și a unui om extrem de singur și de vulnerabil, conștient de respirația sacadată și perfidă a finitudinii. „Pisica oarbă”, motiv literar recurent în acest volum (își) toarce timpul rămas, de la un text la altul, secondând când strigătul disperat al marginalului, când lamentația topită în interjecții și repetiții care potențează starea lirică. Vârstele, împachetate, își coboară aripile obosite („înainte scriam cu ochii arzând/ acum scriu cu genele ude” –înainte scriam cu ochii arzând). „De la celălalt capăt al vieții”, toate cele văzute și trăite deja își ondulează, înșelător, contururile. Ca și respirația întretăiată, destule dintre texte au final abrupt, lăsat în aer, ca și cum versul e tăiat cu un cuțit. Într-o lume aparent prietenoasă, dar deja atomizată, poetul e un insular rătăcit între linii și semne care și-au pierdut sensul. Spaimele corporalizate în cuvinte nu-și îndulcesc niciodată forța. Propria identitate corporală, trecută prin filtrul oglinzii, nu-ți mai reflectă conturul, ci doar „peretele din spatele tău” (de multe ori mă gândesc). Accente (auto)persiflante, vag sarcastice răzbat uneori în carnea textului, ca oasele albind din cenușă. Dar și sarcasmul e doar o fațetă a spaimei de neant. În realitate, omul e singur, indiferent cât de cunoscut îi e numele, cât de iubit sau de neiubit; singurătatea erozivă, ca o a doua piele, nu face niciodată riduri, ci își ridică triumfătoare glasul din carnea obosită. Îngerul morții își fâlfâie aripile, iar omul nu are altă armă de apărare decât refugiul în scris. Epurate de orice, inutilă de-acum, intenție stilistică, poemele trec unul într-altul, obsesiv, compulsiv chiar; de aici senzația unui regres, de oboseală scriptică, sesizată de critici sau de simpli cititori care parcurg volumul cu așteptări estetice raportate la brandul Mircea Cărtărescu. De fapt, în această simplitate, în expresia nudă, repetată obsesiv, stă centrul de greutate al cărții. În sinceritatea netrucată a omului primitiv, instinctual, dezbrăcat de toate experiențele parcurse deja în câmpul literaturii. Poezia, limbaj universal, singurul la care nu renunță niciodată cel care scrie, indiferent ce așteaptă sau nu de la ea, indiferent dacă e o terapeutică sau doar învelișul propriilor spaime. Fiecare spaimă e „câinele cusut în pielea mea”, cel care „rupe pe dinăuntru”, „mușcă”, „sfâșie” și „hărtănește”, „linge creierul” și își împinge trupul, ochii și limba până spre țeasta omului, privind prin ochii lui, învelindu-l cu totul în conul misterios al singurătății.

Căci, în fond, acest volum e o carte a singurătății. Cu poeme inegale valoric, dar autentice la nivelul trăirii pur umane. Îți trebuie curaj să scrii o astfel de carte. Există o sumedenie de câini care te vor sfâșia după aceea, într-o vreme neașezată și la un prag al vieții în care abia îți poți disciplina câinele interior.

nu striga niciodată ajutor de Mircea Cărtărescu