Corpus Christi sau transparența libertății

Corpus Christi (Boże Ciało, 2019) e al doilea film dostoievskian pe care l-am văzut de la Winter Sleep (Kis Uykusu, 2014) încoace.

La casa de corecție, Daniel ajunge un fel de dascăl al preotului din așezământ, iar înclinația sa către viața ecleziastică este atât de puternică, încât și-ar dori să urmeze seminarul teologic. Ca fost deținut, nu își poate îndeplini visul și, după ce este pus în libertate, este trimis la muncă la o fabrică de cherestea. Daniel urmează o altă cale: se duce direct la biserică, intră în vorbă cu fiica preotului și ajunge să-i fie prezentat acestuia. Daniel se dă drept proaspăt absolvent al unui seminar din Varșovia și pretinde că ar colinda țara, vizitând parohiile. Preotul îl crede pe cuvânt, și fiind silit să plece din orășel datorită unei probleme de sănătate, îl roagă pe Daniel să-l înlocuiască.

În scurt timp, Daniel se face îndrăgit de enoriașii săi. Deși nu cunoaște exact toate formulele, studiază pe cont propriu, sau își consultă telefonul mobil în confesional, iar inspirația de moment îl ajută să improvizeze cu succes toate îndatoririle. Întocmai ca părintele Tomasz de la centrul de reeducare, Daniel nu practică rugăciunea mecanică. Nu se lasă de fumat, ascultă în continuare muzică techno, dar încearcă să fie la înălțimea rolului pe care și l-a ales: compune ad hoc rugăciuni și predici, are soluții atipice pentru problemele oamenilor. Mai mult, se ambiționează să răscolească trecutul, descoperind că membrii parohiei sunt marcați și dezbinați de un accident al cărui vinovat principal nu a fost înmormântat, cenușa fiind încă păstrată de văduva acestuia.

Regizorul Jan Komasa conturează foarte fin atmosfera difuză moral a micii comunități în care pătrunde infractorul reformat. Pentru o peliculă de 116 de minute, ritmul paradoxal lent și sintetic în același timp, e o performanță de talia unui Tarkovski.

Dacă se va întâmpla să revăd filmul, este foarte posibil să reacționez exact ca la întâlnirea cu o carte bună, consistentă: îmi va trezi alte legături de idei, iar plăcerea estetică va rămâne aceeași. M-am interesat de echipa filmului abia după vizionare. Când am aflat că actorul principal, Bartosz Bielenia, l-a jucat pe Ippolit Terentiev la Teatrul Bagatela din Cracovia, m-am bucurat că intuițiile mele dostoievskiene s-au confirmat, fiind evidente nu doar în privința unui singur personaj, ci a viziunii efective a filmului. Nimic nu poate fi întâmplător într-o asemenea capodoperă.

Recunosc, inițial Daniel mi l-a evocat pe Fabrizio del Dongo din Mănăstirea din Parma, aventurierul transformat în preot, devenit faimos prin predicile sale ardente, care ascundeau de fapt dorul de Clélia și speranța că ar putea să o revadă și să-i vorbească. Daniel nu are o motivație pasională concretă ca Fabrizio, dar amândoi par la fel de fascinați de sine în dedublarea pe care și-o înscenează. Dacă răul este capabil să ia înfățișarea binelui, cine este de fapt Daniel?

Îi place să joace? Îi place să joace fiindcă vrea să dea un alt sens vieții sale? Se căiește cu adevărat pentru păcatele sale și de aceea este atât de motivat să înceapă o viață nouă? Nu contează de unde vii, ci unde mergi, îi spune Daniel Martei la prima lor întrevedere din biserică. Joacă rolul preotului pentru că nu are de ales? Nici una dintre aceste întrebări nu primește un răspuns tranșant, și de aceea Corpus Christi este un film excelent, ce stimulează speculația și ne obligă să reluăm întrebările universale despre frică, furie, violență, dragoste, divinitate, iertare.

Mi-am amintit de niște pasaje din Caietele lui Cioran: „Excesul de clarviziune te face șarlatan.” (Caiete, vol. III, Humanitas, 2003, p. 18); „«Nivelul nostru spiritual» este proporțional cu înfrângerile noastre. Cine spune «viață lăuntrică» spune obligatoriu eșec «în viață».” (Caiete, vol. III, ed. cit., p. 198).

Daniel seamănă și cu părintele Zosima, care exact în dimineața duelului are revelația primului examen de conștiință, ajungând să ceară iertare slugii sale, Afanasie, și apoi să se lase pradă râsului camarazilor de regiment. Numai că hazul tovarășilor lui Zosima e unul plin de blândețe:

„…râdeau însă fără nici o răutate și glumeau voioși și cu inima ușoară, de parcă m-ar fi îndrăgit cu toții din senin, chiar și cei mai înverșunați acuzatori ai mei.” (Frații Karamazov, vol. I, Univers, 1982, pp. 426-427).

Zosima își arată smerenia lăsându-se luat în râs, surmontând astfel acel moment critic supra căruia părintele Tihon îi atrăsese atenția lui Stavroghin. Tihon crede că Stavroghin nu va fi în stare să suporte râsul oamenilor: „Nebunia dumneavoastră li se va părea foarte curioasă; căci vă vor considera puțin dement, acordându-vă totuși destulă responsabilitate pentru a putea râde de dumneavoastră. Veți putea suporta asta? Inima nu vi se va umple oare de o ură atât de mare, încât vă va distruge? Iată de ce mă tem.” (Demonii, Cartea Românească, 1981, p. 886).

Și Daniel atinge starea de grație descoperindu-se pe sine în fața semenilor săi, arătându-și trupul tatuat, expunându-și stigmatele tocmai în casa Domnului. Daniel este omul eminamente liber, ce se lasă în voia Domnului. Fabrizio doar provenea dintr-o familie nobilă. Daniel are sânge albastru spiritual: „Situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai senioriale însușiri: libertatea și încrederea (credința). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.” (Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1997, p. 104).

Daniel se deschide față de ceilalți în chiar momentul în care este constrâns să-i abandoneze. Rămâne să medităm dacă mecanismele răului și hazardul îi vor clătina credința dobândită prin suferință.

„Liberatea rămâne mai departe comunicativă (nu e greșit nici dacă ținem seama și de sensul religios al cuvântului: a cumineca, a împărtăși), nelibertatea devenind din ce în ce mai închisă-n sine, nedorind comunicare. (…) Când liberatea se atinge de închiderea în sine, aceasta devine anxioasă. (…) Închiderea în sine este tocmai muțenia; limba, cuvântul, sunt tocmai o mântuire, mântuirea de abstracțiunea deșartă a închiderii în sine.” (Kierkegaard, Conceptul de anxietate, Amarcord, 1998, pp. 167-168).