Maturizarea ca un promised land – Bine ai venit în America! de Linda Boström Knausgård

Ellen și familia ei. O familie obișnuită, dar nu în sensul comun al termenului. O familie cu un tată bolnav mintal, o mamă actriță și un frate mai mare. Ellen trebuie să învețe să negocieze de mică, astfel încât să-și câștige dreptul la supraviețuire, dar și pe acela de a se remarca. A ieși în față nu mai este, de la un punct încolo, un manifest pentru întâietate, ci chiar un mod de supraviețuire. Despărțirea părinților, lupta cu boala tatălui care erodează continuu și iremediabil temelia familiei, relațiile pasagere ale mamei și relația cu fratele sunt toate motive de introspecție, de refugiu interior. Muțenia devine mai mult decât scut în calea nefericirii, protest împotriva fricii și a bolii, devine formă personalizată de existență. Dacă vrei să te remarci prin ceva, atunci fă-o în cel mai original mod cu putință! Și cum să te remarci, cum să menții reflectoarele pe tine, când tatăl este atât de bolnav încât cere continuu atenție/asistență, iar mama are o meserie prin definiție excentrică? Drama oricărui copil pierdut în hățișul unor relații sociale din ce în ce mai disfuncționale. Nu cred că va exista cititor care să nu se regăsească măcar parțial în povestea fetiței-care-nu-vrea-să-mai-vorbească, sau să se identifice măcar parțial cu unul sau altul dintre personaje. Scriitoarea operezează cu un bisturiu foarte tăios pe cordul deschis al viitoarei femei mature și o face cu o precizie demnă de marii chirurgi. Sentimente secționate longitudinal și etalate astfel încât oripilează până și cei mai banali fiori ai primei iubiri. Ambivalența unor trăiri de tipul „dragoste și ură” caracteristice oricărui copil crescut într-o familie cu un părinte bolnav (mintal) și care necesită atenție și îngrijire continue dă poveștii de fond greutatea caracteristică unei dramatizări în proză. O poveste pe care o citești foarte repede, dar din care nu vrei să ieși prea curând.

„Înainte ziceam că raiul e asemenea unui copac. Că pământul vea tuneluri ce duceau către iad. Că diavolul stătea și asculta ce-și spuneau copiii. Ziceam că îl slujesc încă de mici. Spuneam că pedeapsa eternă seamănă cu viața pe care o trăim și că doar se prelungește la infinit. Și mai erau minciunile nevinovate: eram asistenta profesorului de călărie și aveam trei cai ai mei, iar în cada mea puteai găsi un rechin argintiu. Nu știu ce voiam să obțin cu minciunile, dar le scoteam de fiecare dată când deschideam gura la școală. Nu puteam să le evit. Eram neajutorată în fața minciunilor, care erau așa de mărunte. Eu eram cu mult mai mare, dar degeaba. Acum trăiam în adevăr. Nici măcar gândurile nu îmi erau contaminate de minciuni. Sau mințeam în continuare despre ceva ce nu vedeam?” (p. 53)

Bine ai venit în America! nu e doar simbolul câștigării libertății absolute, ci și expresia care marchează pragul dintre adolescență și maturizare. Pentru foarte mulți, pragul de 18 (sau 21) de ani are o încărcătură mai mult decât simbolică: devii matur peste noapte, oficial eși responsabil pentru viața ta, dar și a celor din jurul tău, poți vota, poți depune petiții și câte și mai câte! Este absolut normal să te simți copleșit de atâta responsabilități! Oricât de mult te-ar fi putut bate ai tăi la cap – „lasă, că ai să vezi tu!” – tot nu i-ai luat atât de în serios, încât să te și sperie vorbele lor! Așa că ai preferat să-ți trăiești copilăria așa cum te-a dus capul! Chiar dacă între două false dileme – cine cu cine s-a mai certat sau ce prietenă să-ți păstrezi mai aproape de suflet din multele care ți-au marcat copilăria – trebuie să înveți să fii atentă la manifestările de boală ale unuia dintre părinți, se cheamă că tot copil ești și că (oficial) poți cere ajutor pentru orice problemă! Așa că Bine ai venit în America! este și strigăt de ajutor, dar și urlet de neputință!

«Ești pierdută. Cuvintele bubuiau în mine. Am simțit de parcă m-a lovit ceva, când mă prăbușeam pe podea. O clipă mai târziu stăteam pe treptele din spatele bucătăriei, cu miros de praf în nări, urmărind șobolanii care mișunau pe acolo. Am coborât cu grijă pe scara metalică, ținându-mă de balustradă. M-am întâlnit cu fratele meu, a trecut încet pe lângă mine, fără să mă privească. La baza scărilor era mama, fuma. Am pășit pe lângă ea și mi-am trecut mâna prin părul ei blond. Am apăsat clanța porții care dădea spre curte. Am deschis-o atent. Benzile de circulație alergau încoace și-ncolo, pe deasupra și pe dedesubt. Traficul era asurzitor. Și iată-l pe tata stând acolo, chel și cu un ciob de oglindă lipit pe frunte. „Bine ai venit în America!” a strigat el ca să se facă auzit. „Bine ai venit în America!”» (p. 76)

Marele merit al scriitoarei suedeze se concretizează în exploatarea detaliilor de asemenea manieră, încât scoate construcția narativă de sub imperativul banalitățiiși o mută în sfera celor care te marchează. Ții minte fraze întregi din carte tocmai pentru că sunt de un firesc debusolant, ți-aduci aminte de jurnalele din adolescență, cele pe care nu le-ai citit ani buni, tocmai pentru că ți se păreau pline de penibil și de ridicol. Într-un fel, Bine ai venit în America! forțează cititorul să-și reviziteze propria copilărie și să-și facă ordine în amintiri, astfel încât în sertarele cele mai des folosite să se așeze cele cu adevărat utile. Nu neapărat și frumoase!

Cum spuneam, o lectură pasionantă, care nu lasă foarte mult loc pentru divagări! Fără demonstrații inutile de stil, dar cu foarte multă atenție pentru construcția de personaj; fără narațiune sacrificată, dar cu relații atent decodate, astfel încât ea, vocea, să nu se piardă prin pliurile banalității. Un excelent debut de colecție Anansi. Contemporan!

Bine ai venit în America! de Linda Boström Knausgård