După ce la jumătatea verii am sărbătorit libertatea de călătorie cu o vacanţă în insula Creta, mi-am propus ca anul acesta să recuperez ceva din călătoriile pierdute în anii trecuţi. Drept urmare, planificasem să mai fac o vacanţă în Sicilia, să revăd locuri dragi şi să mă bucur din nou de mâncarea mediteraneeană. Din fericire însă, compania aeriană a anulat toate zborurile spre Sicilia pentru luna Septembrie, aşă că am fost nevoit să mă reorientez. Aveam pe listă două locuri: Madeira, pentru hiking şi clima temperată sau San Sebastian, pentru restaurantele de bună calitate în care tot mi-am propus să ajung.
Căutam liniştit zboruri ascultând un radio românesc, când aud acolo o reclamă la o excursie în Delta Dunării cu Liviu Mihaiu, unul din foştii guvernatori ai Deltei Dunării. Am aruncat o privire pe pagina de internet care prezintă excursia şi am spus că „De ce nu?!”, mai ales că văzusem cam tot ce este de văzut în România, mai puţin Delta şi o aveam de multă vreme în listă. Drept urmare, am renunţat la vacanţele uşor exotice şi mi-am spus că o revenire acasă nu mi-ar prinde deloc rău. Am agreat cu soţia, care a fost la fel de încântată de idee şi am rezervat două locuri. Din păcate nu am găsit zboruri care să ne aducă în ţară în perioada respectivă, aşa că am ales varianta grea, adică să parcurgem cu maşina cei peste 2000 km, la care am adăugat şi Transalpina de la Sebeş la Novaci şi am depăşit 2200 km doar dus. Trei zile de condus intensiv, de la Hanovra la Bratislava, de la Bratislava la Sebeş, iar în ultima zi, de la Sebeş până la Tulcea, incluzând traseul complet de Transalpina. Toate astea pentru un pariu pe care îl credeam aproape pierdut, însă cum drumul este mai important decât destinaţia, ne-am împăcat cu ideea. Suntem în România, iar de fiecare dată când calc pe meleagurile noastre, încep să-mi amintesc de ce am ales să plec acum nouă ani.
Credit foto Radu Constantinescu
Ideea mea că în România nimic nu este ceea ce ar trebui să fie, iar surprizele sunt mai mereu negative, ajunge să fie confirmată la fiecare pensiune şi la fiecare restaurant la care mă opresc. Desigur, toate cu recenzii excelente pe Booking şi Tripadvisor. Drept urmare, nu aveam cum să fiu extrem de optimist nici pentru ceea ce mă aşteaptă în Delta Dunării. În maşină, începusem să pariez cu soţia pe toate chestiile negative, de la mâncare, cazare, până la calitatea oamenilor din grupul pe care nu îl cunoaştem. Mai mult, obişnuiţi să călătorim doar singuri, niciodată la all inclusive şi mereu obişnuiţi să organizăm după placul nostru zilele de vacanţă (deşi este mult spus „organizat”). Cu toate astea, ne consolam cu gândul că Delta este oricum un loc splendid, iar copii sub 14 ani erau din start excluși, ceea ce era din nou un plus considerabil. În rest, loteria caracterelor umane era deschisă. Am pariat totuşi pe aciditatea lui Liviu Mihaiu şi pe ideea că un specimen bizar ar putea fi oricând „pus la colţ” dacă va fi cazul.
Credit foto Radu Constantinescu
Până la Deltă, v-am spus că trecusem peste Transalpina, peste cel mai înalt drum din România şi cred că este si cel mai spectaculos. La altitudinea maximă, la 2145m, un mic popas plin de gunoaie şi tarabe în care greu se putea distinge bişniţarul de produse chinezeşti de manufacturierul autohton, aştepta trecătorii. Era o simbioză aproape perfectă şi la fel de dureroasă precum cea dintre peisajul montan care-ţi tăia respiraţia şi resturile de civilizaţie umană care călcaseră locul şi nu au mai avut spaţiu să-şi care deşeurile spre un coş de gunoi. După trei zile de condus şi un peisaj care nu făcea decât să confirme clişeul spaţiului frumos şi prost locuit, am ajuns şi la punctul de întâlnire de la Tulcea, dar nu înainte de a petrece o noapte la un hotel în care nu am reusit să închidem un ochi din cauza căldurii sufocante. Când am întrebat dimineaţă la recepţie, ni s-a spus cu nonşalanţă că se aşteptau să fie frig şi că au oprit instalaţia de aer condiţionat pentru a porni căldura. Drept urmare, cu 30 de grade afară, un hotel de patru stele nu avea aer condiţionat, dar considera asta ca fiind un mic inconvenient. Am ajuns la Tulcea, am făcut un ultim tur prin magazinele de specialitate pentru a ne cumpăra ceea ce ne lipsea din bagaje, însă este esenţial pentru acest gen de excursii: pelerine de ploaie şi rucsaci mici, pentru o zi.
Credit foto Radu Constantinescu
Oamenii şi Delta Dunării
La ora de întâlnire, 15.45, am pierdut primul pariu, iar asta a fost fatal pentru toate predicţiile mele sumbre. Nici măcar o singură persoană nu întârziase! Excelent şi surprinzător, însă cu o floare nu se face primăvară, mi-am spus eu. Urcăm pe barca descoperită, aşa cum ni se promisese şi observ că toţi aveau bagaje în limita decentă. Nimeni nu venise cu „oala de ciorbă” şi nici nu-şi căraseră toate catrafusele. Începem să discutăm despre diverse lucruri, facem cunoştinţă şi ne analizăm reciproc. Aflu că nu eram singurul sceptic, ceea ce mă face să cred ca asta este starea naturală a românului în prezenţa românilor. Pe barcă era un grup suspect. Nu poţi fi în România, să alegi aproape la întâmplare vreo şase oameni şi toţi să fie atât de faini. Apoi, pe lângă cei şase, mai erau Mihaiu, acel Liviu Mihaiu, organizatorul călătoriei, doi ghizi de la Descoperă Delta Dunării, ghizi care s-au dovedit a fi absolut formidabili şi pasionanţi, alături de care m-am simţit ca între prieteni, pe numele lor Călina şi Iliuţă, plus un personaj extrem de important, cum există în orice aventură, „Căpitanul nostru de barcă”, Andu, cel care ne-a plimbat şi ne-a suportat de-a lungul celor peste 250 de mile parcurse pe apă. În mai puţin de două ore, pe distanţa parcursă între Tulcea şi Mila 23, cu popasurile de rigoare, cu vinul rece şi prăjiturile Călinei, ascultând lecţiile lui Iliuţă, un om înfrăţit parcă atât cu Delta, cât şi cu vietăţile locului, a început să mi se contureze ideea că risc să nu câştig multe din pariurile pe care le pusesem. Primele două nopţi ne-am cazat la Mila 23. Seara, după ce deja stabilisem că suntem norocoşi, că Delta are acest dar de a aduna doar oamenii cumsecade în „expediţiile” care dovedesc respect faţă de natură, am reuşit să rezolvăm multe din problemele lumii. Dacă nu se observă încă, este pentru că minuta şedinţelor nu a ajuns la destinatari. O fi rămas blocată în sticlă, eşuată cu drojdie cu tot, undeva prin stufărişul Deltei. În treacăt, doar ştiucile şi bibanii poate o mai citesc, mustăcind şi ei trist la soarta ce le-o rezervă oamenii.
Conform legendei ce nu a fost încă scrisă sau vorbită, când nu bat câinii noaptea, la Mila 23 se mai aud încă pagaiele lui Patzaichin şi ale atleţilor ce au făcut ca acest sat îndepărtat din mijlocul apelor să-şi depăşească în imagine, condiţia. Mâncarea şi atmosfera nu au fost deloc în standarde modeste, iar graiul lipovenesc, al românilor lipoveni, aşa cum singuri se intitulează, nu l-am auzit de la oricine, ci l-am auzit cântat doar pentru noi, după masa de seară, chiar de corul Rusalka. Deja nu mai aveam speranţe de a-mi câştiga pariurile. Primele două nopţi mă convinseseră că nimic nu mai poate schimba asta şi se pare că aşa a fost. De la Mila 23 la Pădurea Letea, a cărei vizită sumară (atât cât mai este lăsat turistul să vadă pentru a nu distruge ceea ce a mai rămas din cea mai veche rezervaţie naturală a României şi din cea mai nordică pădure subtropicală a Europei), nu poate decât să-ţi adâncească respectul pentru natură şi să-ţi aminească faptul că nu mai putem admira ceea ce este frumos, din cauza celor care distrug tot ceea ce întâlnesc în cale. Bătrâne cărora probabil vrei să le laşi locul în mijloacele de transport, rupeau plante ocrotite de lege doar pentru a-şi face nişte bucheţele triste care ar trebui să le amintească de propria impostură şi nesimţire. Desigur că grupul lor nu venise acolo pentru natură şi nici pentru linişte. Barca acoperită le proteja capetele seci de lumina soarelui şi se pare că şi de bunul simţ, care nu s-a prins de ele într-o viaţă de om.
Am vrut să las Pădurii gustul amar şi să fi mers la masa cu ciorbă de peşte care ne aştepta în sat, însă cum râia se ţine de om, aşa şi amârăciunea o face, iar după cum vedeţi nu a trecut nici acum şi o las aici să o împart cu voi, însă nu o las cu răutate, ci cu luare aminte. Măcar aşa am înţeles de ce Pădurea Letea nu se mai poate vizita precum odinioară. Nu la noi, pentru că acolo unde abaterea se pedepseşte aspru, turistul învaţă, iar dacă nu respectă din bun simţ, o face de frica „biciului”. Ne-am întors apoi la barca noastră descoperită, de unde am privit din nou păsările Deltei sub cerul liber. Neobosit, Iliuţă ni le-a prezentat din nou, iar pasărea aceea ciudată devenise Pelican creţ, soiul acela interesant de „vultur”, devenise Codalb, minunata pasăre albastră, care ne fascina în zborul ei rapid, devenise Pescăraş Albastru sau „Kingfisher”, iar pasărea maro devenise şi ea Erete de stuf. Le-am privit fără a le deranja şi fără a le forţa zborul pelicanilor. Am aflat că ei nu pot sta mult timp în aer*, iar bărcile care îi ridică de pe suprafaţa apei, cu scopul ca turiştii să facă nişte fotografii care să piară în lumea digitală, îi ucide, forţându-i să-şi risipească energia pentru a zbura din faţa bărcilor în loc să-şi caute hrană. Ajunşi la Holbina, unde urma să petrecem ultimele două nopţi, am fost întâmpinaţi de un peisaj fabulos, într-un spaţiu care te făcea să uiţi de tot ceea ce înseamnă aglomeraţie urbană. Deşi uitasem de mult conceptul, am auzit că efectul este real pentru toţi cei obişnuiţi cu haosul urbanistic în viaţa de zi cu zi. A urmat un răsărit de neuitat văzut de pe Lacul Razim, sub un cer roşiatic plin de păsări, cu un pescar ce a reuşit să-mi recreeze în imaginaţia prăfuită un cadru desprins din Andrei Rublev, a lui Tarkovsky. Vântul tăios şi atmosfera unei dimineţi pe barcă sunt lucruri pe care trebuie să le simţi pentru a le putea înţelege. Eram deja convins că nu poţi vedea delta din bărci acoperite sau închise. Este inutil. Este ruşinos. Este degradant pentru tine ca fiinţă şi dovedeşte lipsă de apreciere pentru natura din jur. Nu poţi umbla cu capul într-un borcan, pentru ca mai apoi să te plângi ca nu ai aer. Spre seară, ultima seară în mijlocul „miracolelor” din Delta Dunării, o plimbare tihnită şi fără ghid cu kajakul individual pe lacurile şi canalele de la Holbina, reuşeşte să dea doza optimă de linişte şi adrenalină, urmată de o sticlă de vin pe o ploaie rece, în mijlocul apelor linistite, cu discuţii neîntrerupte şi savuroase care mi-au amintit că „omul sfinţeşte locul”, iar naturii nu poţi decât să-i oferi admiraţie şi să i te adaptezi.
Am pierdut toate pariurile şi a fost pentru prima dată când m-am bucurat că a fost astfel. Nu, nu toată România este la fel şi cu siguranţă puteam spune asta şi până acum, însă nu m-am aşteptat ca un tur în care am ales să merg fără mari ezitări să se dovedească a fi una dintre cele mai frumoase experienţe şi cu siguranţă cea mai frumoasă experienţă autohtonă. Rar scriu lucruri bune, mai ales depre oameni, însă de această dată nu pot decât să-i salut pe toţi cei alături de care am împărţit barca, vinul şi ginul. Frigul, căldura, soarele, valurile, peisajul, peştele, mâncarea, muzica, caii, marea şi restul experienţelor au fost individuale. Desigur, ghizii pe care i-am menţionat şi de la care am învăţat enorm şi m-au ajutat să deprind noi pasiuni, una fiind cea pentru păsări, merită întreaga mea stimă şi nu în ultimă menţiune, Liviu, cel care dincolo de conversaţiile interesante a făcut această experienţă posibilă. Iar acum pot să o spun: „Da, şi eu m-aş mai duce în Deltă cu Liviu Mihaiu!”, deci am să mă mai duc şi am să vă mai povestesc.
* Pelicanii pot sta foarte mult în aer, sunt excelenți zburători, planori și speculanți ai coloanelor de aer cald (termice), DAR! Au un consum foarte mare de energie până ajung în aer, consumă foarte multa energie la decolare și de aceea sunt foarte deranjați de bărcile rapide care îi forțează să decoleze de câteva ori pe zi. Păsări masive, lente, ce au ținut piept vremurilor încă din epoca dinozaurilor (Terțiar), au nevoie de un timp îndelungat pentru procesul de hrănire. Cum populația piscicolă s-a redus drastic în ultimii ani, pelicanii sunt nevoiți tot mai des să recurgă la tehnicile lor de pescuit, se adună în grupuri mari, iscoadele găsesc bancurile de pești și cumva reușesc să comunice grupului acest lucru. Se adună în jurul bancurilor, formând celebra „horă a pelicanilor” și încep să lovească apa cu picioarele și aripile, adunând peștii cât mai aproape unul de altul, pentru a fi mai ușor de prins. Deseori sunt însoțiți și de cormorani în acest gen de pescuit. Urmează aruncări repetate, cu capul înainte, sub apă (dar capul și gâtul intră sub apă), într-un sincron desăvârșit, în încercarea de a prinde cât mai mulți pești pentru a-și hrăni puii ce au nevoie de acest lucru până la sfârșitul lui august, când sunt capabili să zboare și să pescuiască singuri. Iscodirea, formarea horei și adunarea peștilor, până să înceapă să se hrănească, durează uneori ore. Imaginați-vă ce se întâmplă când sunt deranjați de tot felul de barcagii primitive, la fiecare 10 minute și fortați să zboare, să se regrupeze și să-și reînceapă tehnica de pescuit.
