100 de femei afurisite sau cum să nu scrii o carte despre feminism

În unul dintre numeroasele interviuri pe care le-a dat unul dintre intelectualii cu o mare influență pe tema feminismului am auzit o frază la care m-am gândit destul de mult. Domnia sa a afirmat ceva de genul că așteaptă ca femeile rezonabile să se manifeste împotriva feminismului radical. Tema feminismului este intens dezbătută și prost înțeleasă pe alocuri și m-am decis foarte greu să scriu despre acest subiect. Proasta înțelegere, după părerea mea, rezidă în complexitatea acestei mișcări. Feminism liberal, feminism marxist-socialist, feminism radical, feminism postmodern, eco-feminism, etc. etc., sunt doar câteva dimensiuni pe care le cuprinde, având deziderate și principii proprii și variate. Această eterogenitate creează confuzie generală care estompează limitele acestei mișcări, amestecând lucrurile cu adevărat importante printre cele lipsite de relevanță.

Manifestarea feminismului s-a produs în diferite valuri; între 1700 -1900 a avut loc primul val, inițiatoare fiind Mary Wollstonecraft (A vindication of the rights of Women), după care a urmat mișcarea sufragetelor. Această mișcare a vizat drepturile politice, în special dreptul la vot al femeilor. Termenul „patriarhat”, pe care îl aud în contexte absolut uimitoare, nu trebuie echivalat cu cel de masculinitate. În anii 1700 alături de femei, nici majoritatea bărbaților nu o duceau tocmai bine. Drepturile le dețineau bărbații albi cu posesiuni, având la dispoziție averi ei erau în măsura să decidă mersul lucrurilor, prin urmare dreptul la vot inclusiv le aparținea. Mișcarea feministă trebuie privită ca pe o componentă a unei mișcări generale de eliberare, într-un context istoric specific.

În 1949 apare Al doilea sex al Simonei de Beauvoir, cauza se extinde asupra libertății sociale a femeii scutind-o de jugul „eternului feminin”. Începând cu anii 1990 și până în zilele noastre, asistăm la cel de-al treilea val de feminism care își dorește egalitate la nivel global. De fapt, unele surse citează patru valuri. Diferitele valuri ale teoriei feministe au adus după ele diferite contribuții.

Înțeleg faptul că nu neapărat toate femeile au experiență identică de limitare a drepturilor lor, sau limitarea acestora nu e percepută ca fiind o opresiune. Poate nu toate femeile văd necesitatea obținerii unui acces echitabil pe piața muncii, sau nu își doresc remunerare identică cu cea a bărbaților pentru o muncă identică, sau să fie în drept să decidă pentru propriul lor corp, și se văd revoltate față de activitatea „feministelor frustrate”. Totuși, să aruncăm o privire peste umăr și să încercăm să vedem realizările celor „care prea mult vociferează”. Dând la o parte ipoteza Bisericii asupra imperfecțiunii feminine, și rolului jucat de Eva în mitul păcatului originar, ca științific irelevant, o să amintesc doar câteva mijloace „științifice” prin care femeia era considerată în mod acreditat inferioară bărbatului, incapabilă de decizii și fără necesitate absolută de a fi instruită. Edward Lee Thorndike, personalitatea care a stat la bazele psihologiei educaționale moderne, era de părere ca procesul educativ trebuia să utilizeze resurse educaționale diferite în funcție de sex. Pregătirea femeilor trebuia făcută pentru roluri și activități care necesitau doar cunoștințe mediocre. (vezi și Jean-Jacques Rousseau, pentru care femeia era la nivelul unui animal de companie)

Măsurarea volumului cranian a fost suficient de mult timp o metodă de determinare a capacității intelectuale. Faptul că femeile aveau un volum cranian mai mic decât bărbații se considera dovadă clară a unei disparități reale între inteligența masculină și cea feminină. Dimensiunea creierului, constant mai mică la femei a fost menționată ca un alt indicator anatomic al inferiorității lor funcționale. Vezi: Alexander Bain, George Romanes, Francis Galton ale căror concluzii în mare măsură au fost influențate de societatea victoriană din care făceau parte. Plasarea acestor „evidențe științifice” în contextul unei lipse de instruire întărea credința inferiorității femeilor. Determinismul biologic la care a fost supusă femeia în trecut datorită eforturilor comune nu este atât de evident în prezent, instrumentele de discriminare socială valabile în sec XIX (vezi frenologia și darwinismul social) nu sunt acceptate de societățile științifice, demitizând capacitățile intelectuale inferioare ale celui de-al doilea sex. Bineînțeles vor exista întotdeauna cercetători care vor lucra pentru a demonstra incapacitatea femeilor de a exercita anumite funcții din cauza instabilității hormonale, psihologice sau diferențelor structurale ale corpus callosums de exemplu (vezi revista Times din 1992), aprofundând divergențele dintre sexe în loc să le niveleze. Punând în fața identității personale și rolului social, factorii biologici.

Avem drept la vot, posibilitatea de a face o carieră, în afara celei casnice, dreptul de a ne căsători cu persoana iubită, sau divorța de cea violentă, fără să ne pierdem copiii. Schimbările intervin concomitent în mai multe domenii, inclusiv în cel al jurisprudenței (vezi criminalista Jody Miller), cel al behaviorismului sexual (vezi avocata Lois Pineau) sau mișcarea #metoo care a venit cu transformări de percepție a unor situații considerate de societate general acceptabile.

Totuși, deși poziția mea este una clar feministă, sunt împotriva discursului agresiv feminist, fie el și cu tentă umoristică. De fapt, toată introducerea aceasta a fost generată de revolta pe care am simțit-o citind 100 de femei afurisite apărută la Editura Nemira. Autoarea, Hannah Jewell, este jurnalistă la Washington Post și se ocupă de divertisment, pop-cultură și politică. Inițial am crezut că 100 de femei afurisite ar fi ceva de genul Povești de seara pentru fete rebele, două volume minunate despre femei scrise pentru fetițe publicate la Editura Litera. Mare mi-a fost mirarea să descopăr o contabilizare a unor femei demne de un loc în istorie plasată într-o narațiune incisivă, plină de etichete și cuvinte obscene. Să vedem câteva fragmente:

Mary Wollstoneeraft (1759-1797)

Sunt două lucruri de discutat când vine vorba de Mary Wollstonecraft: mintea ei filozofică extraordinară și faptul că și-a tras-o prin toată Europa. O să începem cu politica și cu filozofia, apoi trecem la chestiile despre sex, așa cum cere Dumnezeu.”

OLYMPE DE GOUGES

Și aici intră in scenă Olympe de Gouges, pe partea stângă. Asta e o glumă grozavă despre politica ei și despre faptul că era dramaturg. Sincer, cititorilor, am nimerit-o! Dar să revenim. Olympe de Gouges s-a născut cu un nume mai puțin mişto, Marie Gouze, în 1748, în sud-vestul Franței. S-a mutat la Paris după moartea soțului ei neinteresant (RIP) și a început să-și facă o reputație de femeie de litere, de femeie scriitoare care făcea lucruri de femeie scriitoare, precum a scrie piese de teatru, pamflete, a coresponda cu alți scriitori, a-și da coate cu alți intelectuali importanți prin saloane și a se certa cu trupele de actori când întârziau la spectacolele montate după piesele ei. În plus, probabil că și stătea gânditoare pe la ferestrele pariziene, așa cum se știe că fac franțuzoaicele. Şi-a scris cea mai faimoasă piesă, Zamore și Mirza, o comedie despre un naufragiu, în 1784, dar în 1789 a rescris-o ca să fie despre sclavie, cu titlul Sclavagismul negrilor. A început să-și facă o reputație nu doar pentru ideile aboliționiste, ci și pentru zelul revoluționar și pledoaria pentru drepturile femeilor.”

Hannah Arendt (1906-1975)

<<Hannah Arendt a fost unul dintre marii filozofi ai secolului XX, onorată astăzi drept singura femeie predată masiv la toate cursurile de filozofie. Asta doar dacă fi considerată o onoare să fii disecată de filozofi de poate 18 ani care de-abia înmuguresc, transpirați și obositori.

Hannah s-a născut în 1906, în Germania, într-o familie de evrei. În anii 1920, a studiat cu faimosul filozof Martin Heidegger, pe când ea avea 19 ani, iar el 36 (şi era căsătorit), și cei doi au început o aventură tumultoasă. După aproape un an Hannah a încheiat-o, pretinzând că trebuia să se concentreze pe cariera filozofică – unul dintre cele mai comune motive pentru care fetele se despart de băieți. Au continuat să-și scrie ca amici într-ale filozofiei, însă, pentru tot restul vieții. În anii 1930 totuşi lucrurile au devenit stânjenitoare între ei când Heidegger a fost puțin nazist, o scurtă perioadă, dovedind că și filozofii excepționali sunt uneori idioți. Mai târziu a spus despre incursiunea lui în partidul nazist că a fost „cea mai mare tâmpenie” din viața lui, dar nu și-a cerut vreodată scuze efectiv. Deci, dacă vi se pare că fostul vostru e jenant, cel puțin el sau ea n-au fost niciodată naziști (sper).>>

Marie Chauvet 1916-1973

„E timpul să mai adăugăm un Bărbat Foarte Rău la lista mentală tot mai lungă a Bărbaților Foarte Răi din Istorie Da, e nasol că trebuie să ne gândim la Bărbați Foarte Răi într-o preafrumoasă carte ca asta, dar, de multe ori, ca să înțelegem o Gagică Foarte Tare, trebuie să știm cât de Răi au fost Bărbații Foarte Răi din viața ei. Iar Bărbatul Foarte Rău din capitolul acesta e François Duvalier din Haiti. Haiti e faimos pentru că a fost prima republică independentă cu cetățeni de culoare. Haitienii sclavi au preluat controlul de la francezi în 1804 (O MIE OPT SUTE PATRU), cu mai bine de o jumătate de secol înainte de Războiul Civil American. Duvalier a apărut la un secol după revoluția și independența Haitiului. Porecla lui, Papa Doc, îl face să pară mai degrabă un îndrăgit proprietar de pizzeria din vreun orăşel decât un dictator brutal. Dar asta a fost: un condus Haiti, din 1957 până în 1971. Acest căcat cu ochi si-a nenorocit cetățenii cu o violența ….”

Cortina.

De ce consider că Nu așa trebuie să fie scrisă o carte despre feminism, indiferent de cât de luminoase ți-ar fi motivele și cât de mult umor și sarcasm ai avea? Să încerc o parafrazare.

Evreii au fost în lagăre naziste, am înțeles că acolo era tare nasol.

Cauzele bune pot fi discreditate în diferite moduri, prin comportamente inadecvate, în primul rând. Discursul obscen nu a crescut credibilitatea nimănui. Diminuarea impactului istoric al unor personalități făcând mișto de ele dă dovadă de infantilitate crasă, plasându-te la nivelul mintal al unui adolescent care nu înțelege în totalitate lucrurile. Bineînțeles este absolut necesar să fie scrisă o carte despre femeile care au făcut diferența, dar să se aleagă un alt mod de a spune lucrurile.

100 de femei afurisite de Hannah Jewell