Zilele lui Savelie

Motto: „În Zilele lui Savelie, autorul s-a transformat complet în motan. E o îndeletnicire nespecifică unui locuitor al capitalei – chiar exotică, s-ar putea spune -, dar pentru un scriitor, foarte importantă.” Evgheni Vodolazkin

Sunt destul de multe cărţi încântătoare care au în prim-plan (sau în plan secund) pisicile. Haruki Murakami nu pierde ocazia de a trece în paginile cărţilor lui măcar o pisică vorbitoare, ca în Kafka pe malul mării. James Bowen cu seria de proză autobiografică Un motan pe nume Bob şi Pisicile războinice, Erin Hunter, rămân între preferinţele de lectură ale copiilor, o listă de titluri privilegiate, în care mi-aş dori să figureze şi Hiro Arikava cu Memoriile unui motan călător sau Jerome K. Jerome, Despre câini şi pisici. Să amintesc măcar de Motanul încălţat, basmul lui Charles Perrault, fără să uit că şi în basmul eminescian Făt-Frumos din lacrimă apărea un motan cu şapte capete.

Pe raftul cu literatură potrivită vârstei cu mai multă experienţă de lectură şi plăcere pentru simboluri, alegorii, construcţii narative ingenioase, adăugăm Takashi Hiraide şi Pisica musafir,

Pisica şi oraşul, romanul lui Nick Bradley, E. T. A. Hoffmann, Părerile despre viaţă ale motanului Murr, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, pentru motanul negru pe nume Behemot, şi, neapărat, Zilele lui Savelie, romanul lui Grigori Slujitel.

Ca o mărturisire, cartea este scrisă la persoana I, sub formă de cronică a propriei vieţi, dar şi a vieţilor celor cu care motanul Savelie se intersectează, urmând, în general, un fir cronologic. Sensibil la frumos, cu fire de artist, Savelie are norocul de a auzi răsunând din balconul unei case vecine concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, partitură care va deveni „un adevărat imn al prunciei”. Ulterior va fi angajatul unui muzeu celebru, Galeria de Stat Tretiakov, sarcina lui Savelie fiind aceea de a prinde şobolani.

Doar că Savelie nu e decât în aparenţă un motan. Nu despre inteligenţa animalelor în maniera lui Frans de Waal este vorba aici, cum am putea crede, cunoscând identitatea personajului-narator. De fapt, Savelie este un înţelept, o voce a raţiunii, un luptător ninja şi un supravieţuitor, psiholog perfect, călător de nevoie, iubitor de armonie, nu şi de lidership (refuză să devină căpetenia unei cete de pisici). Uneori ai impresia că Savelie e sociolog sau că face analize comparative privind istoria mentalităţilor. Savelie este un cronicar aflat la curent cu evenimentele şi interesat de progresul societăţii, preocupat de artă şi de ştiinţă, dar şi de procesele de corupţie ori de proiectele dezvoltatorilor imobiliari. Cunoaşte în egală măsură centrul oraşului şi periferia sa, nu e un simplu locuitor în cartier:

„Tot oraşul duduia. În vara aceea, centrul era înţesat de şantiere: se puneau borduri noi, se săpau şanţuri pentru cabluri de telecomunicaţii, se schimbau plăci de gresie, se demontau fire de troleibuz dintre stâlpi, pentru că multe linii fuseseră desfiinţate. Moscova pârâia, gemea şi emana un miros de asfalt încins şi sudură, un miros care, cine ştie de ce, îţi făcea foame. Ocoleam cu pricepere gropile, săream peste hârtoape şi săpături. Dacă în faţă se contura un ambuteiaj, ne căţăram pe scări, fără să ne mai pese de spiţe şi anvelope.” (p. 162)

Naiv la început, cum sunt cei fără experienţă, Savelie înţelege treptat, trăind în preajma oamenilor, ce înseamnă grijile, dacă eşti departe de cei dragi, cum te descurci cu mersul la medic, din ce motive rişti abandonul, ce preţ are timpul şi, mai ales, viaţa.

Savelie este primul nume al motanului. Aşa îl numise mama-pisică, în semn de preţuire pentru brânzica de vacă Savvuşka, salvatoare în vremea gestaţiei. Pentru că Savelie este un nume tăinuit, căci numai cei dragi îl cunosc, motanul capătă diverse alte nume, în funcţie de imaginaţia stăpânului. Pentru Vitiuşa, un adolescent inadaptat, cu o familie măcinată de probleme, este August. Sergheici îl strigă paznicul muzeului. Pisicilor de la adăpost, care îl vor lider, Savelie le spune că se numeşte Giles. Temirjan este numele pe care îl capătă de la salvatorii săi, după o perioadă foarte grea. Pentru Greta, pisica devenită pasiunea vieţii, motanul este Savelie. O singură constantă există în viaţa lui Savelie: medicul veterinar la care ajunge din când în când, dus de alţii, un bărbat care-l ţine minte şi îl îngrijeşte, salvându-i un ochi, protezându-i pe cheltuiala lui doi dinţi, ca să poată mânca, administrându-i vaccinuri care îl feresc de bolile străzii.

La PISIPOINT, o cafenea aparte, toate pisicile fără stăpân găsesc îngrijire şi răsfăţ. La venirea frigului, Savelie şi Greta au nevoie de un refugiu, nu mai sunt tineri, sunt cam încercaţi de soartă, aşa că se îndreaptă spre locul despre care se spunea că este foarte primitor. Se rătăcesc un pic prin oraş, dar au noroc cu un tânăr care, încărcat de provizii pentru pisici, le devine călăuză fără să ştie:

„Am pornit după el şi n-a trebuit să mergem mult. Pe bulevardul Pokrovski, peste drum de un amfiteatru construit nu demult, se afla cafeneaua PISIPOINT. Firma era scrisă cu litere bulbucate, în mai multe culori, iar în O fuseseră desenaţi ochi, urechi şi mustăţi de pisică. Tânărul a sunat la uşă şi i-a deschis o domnişoară cu plete verde-intens şi cu un inel în nas. În vitrine am văzut un orăşel făcut din planşe şi aparate de zgâriat sau de ascuţit ghearele şi ţesale. Semăna cu un fel de tabără de antrenament pentru pisici. Toată podeaua era presărată cu mingiuţe, beţe, şoricei şi tot felul de alte jucării pentru cele mai diverse gusturi.

La mese, clienţii citeau cărţi, se jucau pe tablete şi beau cafea, la televizor rulau desene animate, şi în toate părţile alergau copii. Şi, fireşte, pisici. Am numărat nouăsprezece şi i-am comunicat rezultatul Gretei (ea nu ştia să numere). Motanii şi mâţele dormeau pe genunchii clienţilor, pe poliţe şi canapele, împrăştiaţi prin tot localul; unii se jucau cu copiii, alţii mâncau, alţii şedeau lângă vitrine şi se uitau afară. În mare, tabloul părea idilic.

̶ Draga mea, cred c-am ajuns la destinaţie.

̶ Aşa se pare.

Mai departe totul a mers de la sine. Ne-am aşezat pur şi simplu la uşă şi am început să aşteptăm.” (p. 256)

Zilele lui Savelie, excelentul roman al lui Grigori Slujitel prefaţat de Evgheni Vodolazkin, este aproape o scriere sapienţială, un mic tratat de supravieţuire, amestec de tandreţe, simţ al umorului, tristeţe şi resemnare. Universul afectiv al lui Savelie este complet, nicio emoţie nu-i este străină, nicio experienţă din cele ce pot fi trăite sau imaginate nu-i lipseşte. Trăieşte independent, rămâne un spirit liber, refuză compromisurile şi face alegerile care i se potrivesc. Nu-şi pierde inocenţa şi se simte uneori, chiar după ce atinge o respectabilă vârstă (fără să fie bătrân), neajutorat ca „un mic motan mare”. Cel mai greu îi este să accepte, la un moment dat, că despărţirile fac parte din viaţă. Parcă aş vorbi aici despre un om, nu despre un motan.

Iată câteva fragmente din care se văd calităţile unui stil meditativ, care cultivă însă şi umorul sau (auto)ironia:

„̶ Eu nu sunt aşa un mare iubitor al oamenilor, dar oamenii au totuşi un rost. Aşa-i, Ludwig, amice?

̶ Nu trebuie să-i vorbim de rău pe oameni, a spus câinele, întorcându-se către noi. Vorbise cu înflăcărare şi s-a uitat rugător la Boţman. Sunt printre ei fiinţe minunate.” (p. 235)

„Pentru că aşa e dat de la natură, ca, dacă te lipeşti multă vreme de cineva, în tine să se formeze un fel de scobitură care se potriveşte exact cu protuberanţa din câinele sau pisica ta. Şi, cu cât iubeşti mai tare pe cineva, cu atât ai mai multe asemenea scobituri, care nu pot fi reparate la service şi pe care nu le acoperă nicio asigurare medicală.” (p. 235)

„La început totul e încet, măsurat. Exact așa cum trebuie ca să poți simți, să înțelegi, să vezi. Apoi, când deslușești totul foarte clar până departe, anii încep să se grăbească. Exact ca scrisul unui copil: care spre capătul paginii se chinuie să-i încapă totul, așa că literele se micșorează și o iau în sus. Numai să-i încapă.” (p. 123)

„Întâmplări la care n-am avut cum să fiu martor, dar pe care le-am aflat din vorbele altora, îmi par câteodată mult mai reale decât faptele propriei biografii; în adâncul sufletului, rareori ne bizuim pe sentimentele și amintirile noastre, dar în ale altora avem mai multă încredere.” (p. 35)

„Mai întâi, ca să ne facă poftă de mâncare, tanti Madeleine ne-a propus o mică excursie. Poftă aveam deja suficientă, dar n-am putut s-o refuzăm.” (p. 33)