Spectacolul puterii – Romulus cel Mare în regia lui László Bocsárdi

Cel Mare, adică cel plin de merite, cel care a făcut ceva care l-a scos din rândul lumii. Ca să înțelegi textul lui Dürrenmatt, care este mai mult decât o satiră, trebuie să te întorci puțin în istorie, adică să faci ceva ce nu prea se mai face astăzi. (Re)întoarcerile acestea nu sunt deloc pierderi de vreme, declarații ascunse de iubire pentru vremuri apuse sau forme de exhibare ale unor nostalgii care ne bântuie. Nu, cercetarea aceasta continuă a istoriei, mai mult sau mai puțin îndepărtată, vine dintr-o nevoie de a face lucrurile așa cum trebuie, o nevoie de a nu mai repeta greșelile trecutului. Dürrenmatt este printre cei care a înțeles că tipologia umană, pe fond, rămâne aceiași, că tarele nu s-au înmulțit în timp, ci doar au căpătat multiple nuanțe. Oamenii nu sunt nici cu mult mai buni, dar nici cu mult mai răi decât în antichitate, deși ne-am fi așteptat ca progresul civilizației să contribuie într-un fel în această direcție.

Romulus (cel Mare) n-a fost nici pe departe un împărat mare, n-a dovedit calități de mare strateg sau potențiale virtuți de mare om de stat. Romulus a fost un fatalist, în sensul în care fatima este soartă, adică și-a acceptat soarta de ultim mare împărat al unui Imperiu care nu mai era de multă vreme unul de care să se teamă vecinii de granițe sau cine știe ce altă mare civilizație a timpului. După Romulus, imperiul se împarte definitiv în două, de Apus și de Răsărit, astfel încât istoria se va scrie sub forma unor nesfârșite conflicte pentru supremația asupra Europei și, de ce nu, a lumii. Pe de altă parte, Romulus este conștient că este reprezentantul unei civilizații care apune. O civilizație grandioasă, care a schimbat lumea definitiv, care s-a hrănit din diverse izvoare, civilizațiile cucerite de-a lungul secolelor de romani aducându-și fiecare în parte aportul. La fel ca și Alexandru Macedon, mulți dintre împărații Romei au înțeles că sincretismul e cheia supremației – dacă vrei pace în teritorii și să domini fără să întâmpini opoziție din partea popoarelor cucerite, atunci îi lași să-și practice religia, să-și ridice temple și să-și conserve obiceiurile și tradițiile. După răspândirea creștinismului, lucrurile se schimbă fundamental, iar dinamica socială este influențată de adoptarea noii religii. Schimbarea la nivel de civilizație depinde fundamental de cât de repede a fost acceptat creștinismul, ori ultimii împărați ai Romei au înțeles că unul din rolurile pe care trebuie să și le asume este și cel de martor al schimbării.

Odoacru a fost căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goților), cel care îl va detrona definitiv pe Romulus de la conducerea Imperiului Roman de Apus; tot el va muta însemnele puterii de la Roma la Constantinopol, dând astfel naștere unor discuții eterne cu privire la cine e, de drept, moștenitorul Imperiului Roman.

Friedrich Dürrenmatt construiește toata trama din Romulus cel Mare pe opoziția dintre cei doi, dar fără să consume această opoziție doar la nivel de personaj. Ar fi fost prea simplu ca cei doi să intre într-un conflict (personal) și restul personajelor să graviteze în jurul lor. László Bocsárdi a înțeles perfect acest lucru, așa se explică de ce în montarea de la Satu Mare actorii se remarcă, înainte de orice, ei dau culoare spectacolului, lor li se datorează succesul la public. László Bocsárdi a gândit impecabil distribuția și chiar dacă vorbim de trupă aflată încă în formare, care încă nu și-a atins maxima potențialitate, spectacolul se remarcă prin jocul actoricesc de mare clasă. Fiecare rol gândit în detaliu de gest, nicio schimbare de ton lăsată la întâmplare și nicio ieșire din scenă lăsată în voia sorții. Circuitul personajelor este astfel gândit încât spectatorii să devină conștienți de evoluția conflictului, care inițial este unul pur personal, ba chiar intrapersonal (Romulus intră în conflict cu el însuși și caută justificări pentru inacțiunea lui și pentru obsesia pentru găini), abia în partea a doua devenind unul al civilizațiilor. Să nu uităm, la vremea aceea, triburile germanice erau migratoare, deci inferioare romanilor. Opoziția Romulus – Odoacru se naște dintr-o serie de alte opoziții, crește de la o scenă la alta, prin implicarea înalților funcționari de stat. De la împărăteasă și fiica acesteia și până la cel mai mărunt slujbaș de la curte, cu toții vor fi afectați de conflict, astfel încât unii vor alege să-și salveze pielea prin fugă, prea puțini aducându-și aminte de loialitate și „patriotism”. Așa se explică de ce László Bocsárdi dă rolul lui Odoacru unei actrițe, Kati Méhes, care va străluci efectiv în scenele din ultima parte a spectacolului. monologurile devin demonstrații de putere ad-hoc și lecții despre cum se construiește dinamica unei scene pe baza unei opoziții de personaj. În jurul lui Romulus și al lui Odoacru gravitează o lume întreagă, o civilizație aflată într-un mare impas – fie dispare pentru totdeauna, fie supraviețuiește prin conservarea fondului și acceptarea unor împrumuturi. În fond, vorbim de o formă incipientă de globalizare, dar înțeleasă în cu totul alt fel decât astăzi.

László Bocsárdi optează pentru o scenografie somptuoasă, impunătoare, dar rece (oțel, peste tot oțel), supradimensionată, astfel încât în multe momente personajele apar ca fiind sub talpa istoriei, strivite de forța momentului. Prea puține elemente de decor mobile – o masă de consiliu și câteva scaune în jurul ei –, în schimb mormanele de ziare tăiate trimit cu gândul la forța opiniei publice, a poporului, care, în fond, decide mărirea și decăderea unui imperiu. Ascunderea în partea a doua a spectacolului a două dintre personaje sub mormanele de fâșii este mai mult decât simbolică, după cum reflectarea trunchiată în monitorul din fața scenei a unor scene văzute în timp real de spectatori trimite cu gândul automat la manipulare. În felul acesta, László Bocsárdi realizează o aducere în prezent a subiectului, un subiect pe care, de altfel, nici Dürrenmatt nu l-a vrut datat cu orice preț: jocurile de cuvinte, ideile din subtext capătă forța unor aluzii la diverse situații politice actuale, care încep să fie văzute din cu totul alt unghi. Toți miniștrii care defilează prin fața lui Romulus devin inutili și caraghioși, în ciuda unor ținute impunătoare. Acestora li se alătură regina și fiica, iar singurii care rămân integri sunt cele două slugi – mumii care trimit cu gândul la martorii tăcuți și importanța lor decisivă în derularea unor conflicte. Excepțional jocul acestora, un joc în care detalii de costum capătă importanță majoră – ștersul mesei cu mâneca mult prea lungă înfășurată pe mână, semn că nu vrea să lase amprente/urme, scoaterea din burta costumului a lanternelor și a altor mici obiecte de care este nevoie etc.

László Bocsárdi și-a dorit să mențină atenția spectatorului în zona conflictului dintre civilizații, astfel încât și costumele miniștrilor sunt de un sincretism impresionant: tunici militare (decorate cu diferite însemne militare) combinate cu fuste ample, plisate și lungi până la podea, care trimit cu gândul la costumele de luptă tradiționale ale popoarelor asiatice. Rochiile femeilor stilizate completează perfect un univers ideatic, fără să fie nevoie de prea multă culoare. Vorbim de o lume în decădere, aflată în pragul disoluției, rămășițele acesteia rămânând în seama celor care veni, a migratorilor. Purtate cu demnitate, dar fără fala cuvenită rangului social, costumul devine funcțional în măsura în care devin simbol al rolului (jucat în istorie) de către cel care îl poartă. Din acest punct de vedere, scenografia și costumele devin parte integrantă a unui univers spectacular gândit în detaliu de o echipă de producție remarcabilă.

Dacă Odoacru este interpretat de o actriță, Romulus este jucat de Csongor Zsolt Nagy, cel care reușește să facă față cu brio provocării de a rosti monologuri impresionante, fără să se rătăcească în meandrele textului. Personalitate îndoielnică, „atacabil” din toate punctele de vedere, Romulus are ceva din măreția marilor imperatori, cel puțin la nivel de costum, dar acest ceva intră în vădită contradicție cu toate defectele de care dă dovadă. Dacă toate aceste detalii s-au evidențiat, este doar pentru că lui László Bocsárdi i-a fost foarte clar cum trebuie să arate pe scenă Romulus și pentru ca acest lucru să devină posibil a lucrat în filigran cu actorul fiecare gest și pas făcut pe scenă.

Un spectacol din care nu lipsesc aluziile la situațiile politice actuale, cum spuneam mai sus, un spectacol sonor, în care triumful ridicolului este asumat integral în scene gândite atent: urletele în microfoane nu sunt altceva decât expresia atavizării care are drept cauză expunerea la fake news și știri de tip can-can, în spatele acestora stând bine ascuns adevărul. Un spectacol al luptei pentru putere, un spectacol al măririi și decăderii unui imperiu. Romulus cel Mare rămâne piatră de hotar în repertoriul Trupei Harag, iar pentru asta László Bocsárdi se face vinovat în totalitate.

Credit foto: Czinzel László

ROMULUS CEL MARE – Trupa Harag György Satu Mare

De Friedrich Dürrenmat

DISTRIBUŢIE

Slugi, soldați germani