„Prima teorie a lui Darwin” de Rob Wesson

Cu bucurie am aflat despre traducerea cărții lui Rob Wesson, Prima teorie a lui Darwin, la editura Nemira, în colecția Orion. Merită menționate de la bun început grija cu care a fost editată această traducere, lipsa greșelilor (din păcate, am ajuns să ne bucurăm de ceea ce ar trebui să fie normalitate), aspectul plăcut, cu ilustrații color, în fine, o carte frumoasă și bine tradusă. Toate aceste detalii sunt importante pentru că ajută să ne bucurăm din plin de conținutul captivant al cărții. Și o asemenea bucurie copilărească pentru că am și citesc o asemenea carte n-am mai simțit demult. O fi pentru că sunt fascinată de geniul lui Darwin sau din cauza interesului meu mai recent pentru geologie, dar cred totuși că de vină este faptul că e o carte foarte bine scrisă.

Ca să-ți dai seama despre stilul scriiturii, e suficient să spun că o poți citi ca pe o carte de aventuri, ca pe un jurnal, de fapt ca pe două jurnale de călătorie intercalate, fiind genul de carte care se citește ușor, în pofida informațiilor specifice geologiei pe care le conține. Probabil că ar fi o carte care ar interesa doar pasionații de geologie sau de biografia lui Darwin, dacă nu ar captiva ca un roman bine închegat mințile oricărui cititor pasionat. O poți citi, astfel, relaxat, dar asta nu te va salva de la a afla mai multe lucruri curioase din istoria științei și a Pământului, care îți vor îmbogăți cultura generală. Totodată, dacă prin caracterul ei relaxat cartea nu ne îndeamnă direct, cel puțin ne permite câteva cugetări despre interdisciplinaritate și transferul de idei dintre domenii.

Subiectul este o împletire de descrieri a două călătorii: celebra călătorie a lui Darwin pe HMS Beagle și cea de pe urmele lui Darwin, întreprinsă de autor pentru a înțelege cum a ajuns acesta la teoria sa geologică, pentru a vedea cu proprii ochi ce a văzut, dar și ce nu a reușit să observe tânărul naturalist.

Puțini știu că Darwin, înainte de a fi părintele evoluționismului, s-a dedicat geologiei. Înarmat cu cartea lui Charles Lyell, Principiile geologiei, el urcă la bordul HMS Beagle pentru a studia relieful teritoriilor pe care le va întâlni. Cartea respectivă, revoluționară la vremea aceea pentru că se opunea curentului dominant în geologie – catastrofismul instituit de Georges Cuvier – este una din sursele care îi va inspira ideea de transformări graduale, pe care Lyell o aplica reliefului, iar Darwin o va folosi mai târziu, când se va ocupa de organisme vii. Până atunci însă mai este mult, tânărul geolog având de înfruntat, deocamdată, răul de mare ce-l va chinui groaznic și nenumărate enigme în legătură cu rocile, fosilele, animalele și oamenii pe care îi va întâlni în călătoria sa. Ar fi dificil de rezumat această prelungită expediție și, dacă am încerca, am priva cititorul de frumusețea detaliilor și împrejurărilor care au determinat apariția teoriei geologice a lui Darwin. Fiecare etapă a călătoriei este însoțită, în carte, de harta exactă a traseului urmat, iar paralel cu raționamentele emise de cercetător, în jurnalul său, în urma observațiilor făcute în teren, autorul ne prezintă concepțiile care se confruntau în acel moment în cadrul Societății de Geologie din Londra. Darwin a vizitat Patagonia, a cercetat cu atenție colinele de la poalele Anzilor, a avut „norocul” să fie martorul unui mare cutremur urmat de tsunami, în timp ce se afla în apropiere de orașul Santiago, fenomene ce i-au confirmat bănuielile că America de Sud a suferit un proces de elevație, s-a gândit la legătura dintre cutremure și erupțiile vulcanice; apoi, pentru ca piesele puzzle-ului la care lucra să se potrivească, avea nevoie de dovezi că albia mării, de cealaltă parte, se scufundă, dovezi pe care le-a obținut când a vizitat și cercetat recifele de corali.

Drept urmare, teoria geologică elaborată de Darwin includea cutremurele și vulcanii în același proces. El considera că scoarța terestră plutește pe un substrat fluid de rocă topită, a cărui nivel se schimbă încet și intermitent. Când crește nivelul lichidului, are loc un cutremur, iar când ruptura ajunge la suprafață, lichidul – lava erupe într-un vulcan. Roca topită este uneori injectată în scoarță și astfel se produce înălțarea unor regiuni. Scufundarea fondului oceanului era, pentru Darwin, un proces complementar cu creșterea continentelor, iar atolii și insulele de corali erau dovada sa. Teoria lui precum că coralul creștea ascendent în timp ce insula de sub el se scufunda presupunea că acesta ar fi trebuit să aibă sute de metri adâncime, iar acest lucru a fost dovedit o sută treizeci de ani mai târziu, când americanii au testat bomba cu hidrogen în Atolul Bikini. Merită menționat că ideile referitoare la formarea coralilor au fost cele care au supraviețuit din întreaga teorie a lui Darwin.

Dar de ce ne-ar interesa o teorie a lui Darwin care a fost infirmată, mai ales că acesta e renumit datorită altei teorii, din alt domeniu? Acesta este tipul de întrebare pe care o pun cei ce nu se bucură de călătorii, ci doar de destinații. Farmecul urmăririi acestei experiențe constă în a observa cum și-a cizelat viitorul evoluționist ochiul rațiunii, cel care, conform propriei lui mărturii, i-a arătat adevărată frumusețe a naturii:

„Mă bucur că am vizitat aceste insule; asemenea formațiuni cu siguranță se află pe primele locuri printre lucrurile frumoase din lume. Nu este o minune care surprinde mai întâi ochiul trupului, ci mai degrabă, după reflectare, ochiul rațiunii”.

Fascinat de geniul lui Darwin, de acel ochi al minții capabil să vadă în pietre, oase și comportamente procese care s-au desfășurat în perioada imense de timp, Rob Wesson îi reconstituie călătoria și, deși cunoscător al celor mai recente teorii din geologie, care s-au îndepărtat semnificativ de speculațiile din secolul al XIX-lea, recunoaște contribuția lui Darwin la fundamentul acestora, căci, deși ipotezele tectonicii plăcilor și revenirii elastice au detronat teoria lui Darwin, observațiile acestuia și unele idei, mai cu seamă explicația pentru formarea atolilor și insulelor de corali, au fost foarte utile pentru avansul științei.

Pășind pe urmele lui Darwin, autorul ne prezintă, totodată, cum se desfășoară în prezent o cercetare geologică în teren. Deși înarmați cu tehnologie, nici geologii de azi nu sunt privați de peripeții, iar pe de altă parte, se prea poate chiar ca unele chestiuni birocratice și financiare să fi depășit cu mult grijile pe care și le făcea cândva Darwin (dacă o fi avut griji de tipul ăsta). Pentru ca simetria să fie perfectă, autorul are ocazia să prezinte cutremurul din Chile din 2010, urmat, și de data aceasta, de un tsunami devastator, care îi oferă posibilitatea de a observa aceleași efecte pe care le-a cercetat Darwin în 1835. Consecințele acestei experiențe tragice însă îi va mai deschide autorului încă un ochi, cel al inimii. Imaginea dezolantă a orașului ruinat de ape îl convinge să se implice și mai mult în încercarea de a preveni asemenea dezastre; autoritățile trebuie să audă glasul științei. Bilanțul catastrofei din 2010 ar fi fost mai mic dacă autoritățile locale din Talcahuano ar fi ascultat geologii care, nouă luni mai devreme, le preveneau despre iminența fenomenului. „Impactul uman al acestor paroxisme terestre” îl fac pe autor să se gândească la rolul geologului „nu doar în reflectarea asupra trecutului, dar și în imaginarea viitorului și ceea ce reprezintă pentru locuitorii planetei noastre pământul aflat în permanentă schimbare”. După lectura acestei cărți, pământul nu-ți va mai părea atât de stabil și sper să nu ai, stând cu picioarele pe pământ, senzația de rău de mare.

La fel cum, călătorind pe urmele lui Darwin, autorul și-a deschis o nouă perspectivă asupra rolului geologului, experiența de geolog a lui Darwin i-a inspirat o nouă traiectorie intelectuală: „de la elevație la evoluție”, cum inspirat a numit-o Rob Wesson. Indiciile din geologie care l-au ajutat se referă în special la vârsta Pământului, la faptul că procesele care schimbă scoarța sunt de durată și continuă și în prezent, precum și observația că fosilele găsite în straturile mai tinere reprezintă forme de viață mai complexe decât cele din straturile mai vechi, nu mai puțin important fiind faptul că și-a dat seama că distrugerea și dispariția fosilelor este mult mai probabilă decât conservarea, astfel încât înregistrările despre fosile sunt incomplete. În Originea speciilor, Darwin va detalia acest dovezi pe parcursul a două capitole (10 și 11) dedicate geologiei.

Probabil că cel mai frumos și util lucru pe care putem să-l învățăm din experiența de geolog a lui Darwin, dar și din cartea lui Rob Wesson, este că nu există studiu inutil. Oricând, având un bagaj de cunoștințe, experiențe și reflecții acumulat, poți face un salt spre descoperiri uluitoare, care să te proiecteze în memoria posterității sau poți, asemeni autorului, să-ți revizuiești menirea și să încerci să faci mai mult decât îți cere fișa postului. Transferul de idei dintr-un domeniu de cercetare în altul precum și transferul impactului emoțional al experiențelor prin care trecem din sfera rațională în cea morală a conștiinței noastre au puterea de a transforma lumea, atunci când suntem deschiși spre a accepta schimbarea și nu ne este frică (și lene) să ieșim din zona de confort.

Prima teorie a lui Darwin de Rob Wesson