Fețele neștiute ale Răului…

„Într-un final, după o cercetare amănunțită, alegea pasărea cea mai puternică, și-o lega de încheietura mâinii și pregătea vopselele cu iz înțepător, de diferite culori și din cele mai variate componente, pe care le amesteca. Când era mulțumit de nuanțele obținute, Lekh întorcea pasărea și o vopsea pe aripi, pe cap și pe piept în culorile curcubeului, până devenea mai colorată și mai strălucitoare decât un buchet de flori sălbatice”.

În 1965, când a publicat romanul „Pasărea vopsită”, scriitorul Jerzy Kosinski, evreu polonez, a cunoscut un succes fulminant. Cartea relatează povestea suferințelor inimaginabile prin care trece un copil de șase ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada imediat următoare. Cartea a fost ecranizată recent, în 2019, în regia lui Vaclav Marhoul, sub titlul „Pasărea pictată”.

Fără îndoială, titlul este o metaforă. Pasajul de la începutul acestei prezentări a fost extras de la pagina 66; personajul Lekh, îndrăgostit de o femeie cu mințile rătăcite în urma unui viol colectiv, vopsește o pasăre pentru a-i atrage acesteia atenția. Copilul fugar e martor astfel la o scenă atroce: pasărea vopsită este eliberată din colivie și inițial zboară în înalt, beată de iluzia libertății, apoi se amestecă în stolul celorlalte surate, încercând să se integreze. Nu doar că este respinsă, deoarece penele ei multicolore le derutează pe surate, ci este ucisă cu bestialitate:

„Cu cât mai mult încerca să intre în rândurile stolului, cu atât era împinsă din ce în ce mai departe. Curând apoi, vedeam cum, una după alta, păsările o atacau sălbatic, smulgându-i penele. În scurt timp, silueta multicoloră își pierdea locul în înaltul cerului și cădea la pământ”. (pag. 67)

Destinul tuturor acestor păsări vopsite se împletește cu destinul băiatului rătăcitor, care încearcă repetat să-și găsească un loc, un sălaș, o familie, chiar un strop de tandrețe, de umanitate. Înfățișarea sa măslinie, părul și ochii negri îl transformă peste tot, într-un intrus, în piaza-rea (țiganul) de care oamenii se feresc; el nici măcar nu este socotit o persoană, un om, ci o unealtă, un mijlocitor al diavolului pe pământ. Surprinzător de actuală această problematică a alterității, nu-i așa? Celălalt, diferit de noi, nu este egalul nostru, ci dușmanul, căci rareori încurajăm, de fapt, diversitatea. Ceea ce nu cunoaștem duce nu la stimularea curiozității, cum ar fi absolut firesc, ci reprezintă o permanentă amenințare, un atac la uniformizare, la zona de confort în care sălășluim zilnic, fericiți și abulici.

Contextul social-politic din romanul lui Kosinski vizează avatarurile unui băiat care nu doar că se maturizează rapid, forțat de brutalitatea celor care ar fi trebuit să-l ajute, ci care se luptă zilnic pentru supraviețuire. Trimis de părinți într-un sat îndepărtat, în 1939, în primele săptămâni de război, băiatul e încredințat, în acest scop, unui bărbat care călătorea spre est și care a acceptat, contra „unei sume substanțiale, să-i găsească temporar niște părinți adoptivi copilului”. Pierzând însă contactul cu acest bărbat căruia îl lăsaseră în grijă, părinții nu mai au nici o știre despre băiat. Când mama adoptivă moare, micuțul e nevoit să fugă și să rătăcească din sat în sat, alungat și bătut de țăranii cu pielea albă și ochi albaștri, verzi sau castanii, convinși că ființa aceea măslinie poartă ghinion și nu merită adăpostită și hrănită.

Romanul este redactat la persoana întâi, din perspectiva unui copil cu minte și limbaj de adult. Îl intuiești pe scriitor „în spatele” personajului și, în calitate de cititor, resimți oarecare frustrare din această cauză. Pe de altă parte, există posibilitatea ca povestea în sine să fie o relatare evocativă, o reconstituire a ceva deja trăit și asimilat. Dincolo de un procedeu literar sau altul, ceea ce trăiește personajul-narator întrece în cruzime, în deteriorarea omenescului, mult din ceea ce ne-am putea imagina. Ignoranța și temerile, superstițiile țăranilor care îl vânează și îl bat cu sălbăticie pe copil nu sunt decât parțial scuze, circumstanțe atenuante. Dincolo de frică, simți răutatea, simți plăcerea de a lovi și de a vedea sânge a semenilor noștri din orice spațiu, din orice perioadă. Bărbați sau femei, aceștia recurg la violență dintr-o convingere obscură, transmisă de la unul la celălalt, fără remușcare, fără întrebări, fără discernământ. Rând pe rând, băiatul se aciuiază în casa Martei, „bătrână și adusă de spate”, care crede că acesta e „un puradel din flori, hulitor de cele sfinte și înrudit cu Diavolul”; după moartea ei și după incendierea accidentală a casei, copilul fuge din sat într-un alt cătun, unde oamenii îl împung cu greble și cu furci, numindu-l „țigan”. Un sătean îl închide într-un sac de pânză și-l duce Olgăi, vrăjitoarea sălașului. Ajunge ajutorul acesteia, se îmbolnăvește de ciumă și se vindecă grație unui ritual ciudat, asemănător celui la care fusese supusă pasărea vopsită: femeia îl duce în câmp și îl îngroapă în pământ, lăsându-i doar capul afară, copilul fiind atacat și ciugulit de corbi. În rătăcirile lui, disperat și înfometat mereu, cunoaște alți și alți oameni, sate, case, adăposturi. Invariabil, băiatul e lovit, pus la munci grele și înjositoare, umilit, încât în sufletul lui își face loc treptat convingerea că nu-și va regăsi niciodată părinții. Se îndrăgostește, cunoaște apropierea trupească și chiar perversiunile, e trădat și suferă intens. Ca și pasărea vopsită, la al cărei supliciu asistase, băiatul e permanent respins. Are soarta unui obiect refolosibil. Lumea conturată în acest roman frizează absurdul existențial. Războiul nu este decât o expunere colaterală și un fundal. Alt război, cel al lipsei de înțelegere și de omenie, dezumanizarea iremediabilă, grotescă, acestea nu încetează niciodată, sunt perfide și tenace, astfel încât, deși scrisă și publicată la jumătatea secolului trecut, cartea aceasta radiografiază, în timp, inclusiv societatea contemporană. Kosinski prezintă și analizează succint, prin ochii unui copil abuzat, multiplele fațete ale răului: bătăi, violuri, îngrădirea drepturilor femeilor, cruzimea soldaților, foamea, crima etc. Totuși, speranța își tivește dunga subțire, din când în când, sub forma prieteniei și a iubirii. Căci, în fond, așa cum aude băiatul de la unul dintre soldați, „a fi om e un titlu de glorie. Omul duce cu el însuși propriul război, pe care trebuie să-l poarte, să-l câștige sau să-l piardă, el însuși fiind propria lui justiție, pe care doar el o stăpânește”. (pag. 259)

Celălalt este uneori nu o altă persoană, diferită de noi, ci „celălalt din noi”, mai puternic sau mai slab, mai frumos sau mai urât, mai bun sau mai rău. Depinde doar de noi să îl recunoaștem și să ne împrietenim cu el…

Pasărea vopsită de Jerzy Kosinski