Pasărea colibri și lupta ei împotriva alienării

Literatura contemporană s-a îmbogățit cu noi tehnici, noi subiecte și, evident, perspective diferite, care continuă să ne surprindă, deși toate acestea au fost și sunt previzibile pentru cei care analizează efectele globalizării. Dacă în ceea ce privește figurile de stil nu sunt prea multe de zis, scriitorii exploatând la maximum ceea ce se știe deja, în ceea ce privește subiectele/temele, autorii reușesc să ne capteze atenția nu atât prin originalitate (sincer, tiparele și tipologiile sunt meritul predecesorilor antici și moderni), cât prin asocierile neașteptate și prin felul cum integrează în intriga scrierii elementele de cultură și civilizație locală. Privind astfel lucrurile nu avem cum să fim dezamăgiți de abundența de titluri de pe rafturile librăriilor, dar, totodată, nu putem face aprecieri peiorative la adresa calității tipăriturilor. Nu se scrie nici mai mult, nici mai prost decât în secolele XVIII, XIX sau XX! Însă, astăzi, grație strategiilor de marketing (unele de-a dreptul agresive) și diversității de exprimare mass-media, lucrurile sunt mult mai vizibile, ceea ce contribuie la o percepție deformată asupra fenomenului literar. Cititorul avizat nu se lasă intimidat și poate profita la maximum de avantajele librăriilor fizice, dar și de cele on-line.

În contextul alegerilor de tot soiul (personale, sociale, profesionale…), am avut deosebita surpriză de a citi un roman fascinant din mai multe puncte de vedere: scrierea fluidă, cursivă te face să parcurgi cele peste 360 de pagini fără să îți dai seama; subiectul este unul mai mult decât actual: aproape fiecare cititor se regăsește în trăirile personajului principal, și nu numai; descrierile locațiilor italiene în care se derulează acțiunea te determină să treci pe lista scurtă a vacanțelor viitoare Italia; surpriza de a constata că și italienii știu să facă literatură (dar, vai, cât de repede uităm că ei l-au dat pe marele Dante sau pe Pirandello!). Este adevărat că editurile românești ne-au propus în ultimii ani autori de pe toate continentele, dar cu precădere din zona anglo-saxonă, țările nordice, Japonia și, bineînțeles, nord-americani. Dar Editura Litera (Colecția Clasici contemporani), prin publicarea lui Sandro Veronesi, cu al său Colibri, nu numai că face o reparație morală autorilor din zona mediteraneeană, dar ne face să ne dorim să mai citim și alte opere ale lui Veronesi și, în genere, literatură italiană. Pagină după pagină, asocierea de rememorări ale propriei vieți prilejuite de moartea tatălui, figura patriarhală a întregii familii, zguduită de-a lungul anilor de nenumărate tragedii, cu selecția câtorva dintre scrisorile trimise de-a lungul anilor ființei iubite, dialogurile seci cu psihologul soției sale, îl vor determina pe cititor să facă analogii cu propriile trăiri interioare și cu propriile alegeri. Introspecția surprinzător de profundă și, concomitent, atât de rece, precum lama unui bisturiu mânuit cu măiestrie, se va dovedi, în cele din urmă, soluția salvatoare pentru Marco Carrera, un oftalmolog a cărui viață aparent banală, plină de stereotipii specifice unei societăți de consum profund laicizate, va fi greu pusă la încercare:

„Mulți ani după întâmplarea aceea și după toate celelalte nenorociri pe care Irene avea să le aducă asupra lui și a celorlalte rude, incluzând aici și propria ei moarte, mulți ani după decesul părinților lui și – de nerostit – mulți ani după dispariția – cu adevărat, imposibil de pronunțat – a fiicei lui – iată, am spus-o; mulți ani după toate, am putea spune, Marco Carrera, de acum aproape bătrân, aproape singur, aproape condamnat să moară și el, avea să sublinieze aceste cuvinte într-un roman pe care îl citea: „care purta înăuntrul său întuneric și haos”. Se gândea la ea, la Irene, care nu murise de data aceea, în ceață, nici în atâtea alte ocazii în care ar fi putut să moară, dar care, până la urmă, murise oricum – tânără, cu adevărat mult prea curând.

Era duminică, era dimineața devreme. Gospodine, în sârbo-croată, înseamnă „Oh Doamne”.” (p. 84)

Istoria personală a lui Marco Carrera poate fi, la fel de bine, istoria oricăruia dintre noi. E adevărat, puțini dintre noi ne putem „lăuda” cu pierderea unei surori rebele, apoi cu un divorț pe cât de dureros, pe atât de previzibil și, mai ales, cu moartea unicei fiice. Dincolo de aceste tragedii, ne regăsim în complexele lui Marco, în dilema alegerii unei meserii, în plăcerea acestuia de a practica un sport, în viciile sale, în drama iubirii sale platonice, ceea ce confirmă (dacă mai era cazul!) dificultatea de a defini personalitatea umană în câteva cuvinte. Din această perspectivă, Veronesi nu face altceva decât un exercițiu de definire a umanității prin exemplificare și argumentare prin detaliere. Totodată, romanul lui Sandro Veronesi reprezintă o reală lecție de istorie recentă, utilă mai ales celor născuți după 1990 (ne-am bucura să fie cât mai mulți cititori din rândul acestora), care au șansa să înțeleagă mai bine reperele culturale ale perioadei postbelice, dar și ritmul din ce în ce mai alert de invenții și inovații, cu care europenii, și nu numai, încearcă să se acomodeze. Transcrierea conversațiilor telefonice ale lui Marco cu psihologul soției sale are efectul unui duș rece: ne dăm seama cât de înregimentați în tipare și în dialoguri formale suntem, realizăm brusc că pierdem mult prea mult timp cu astfel de conversații, iar internetul și rețelele de socializare nu au făcut decât să agraveze alienarea. Veronesi se dovedește a fi deosebit de ingenios: nu ne propune un panaceu universal valabil, ci, prin alternarea conversațiilor formale cu scrisorile către Luisa și cu scrisorile către fratele său, Giacomo, dar și dialogurile interioare ale lui Marco, ne determină să ne căutăm singuri soluțiile la propriile drame personale, și ne provoacă să fim mici detectivi: inevitabil ne creăm propriile scenarii cu privire la evoluția personajelor, dar Veronesi va reuși să ne surprindă până la capăt. Deși Marco a avut din tinerețe o aversiune profundă față de psihologi și, mai ales, față de psihanaliști ( la mare modă în Europa anilor ‚’70 și ’80), el va avea de a face cu aceștia volens nolens: boala soției, care, în cele din urmă, va ajunge să trăiască în Germania, într-un stabiliment de profil, sinuciderea surorii, în ciuda nenumăratelor ședințe de psihoterapie, ședințele la care a trebuit să își însoțească propria fiică în primii ani de viață ai acesteia. Rememorarea propriei vieți îl va ajuta pe Marco să înțeleagă utilitatea psihologilor și, în cele din urmă, va reuși să privească chiar cu umor relația cu aceștia. Concomitent va înțelege și va învăța să gestioneze latura sa vicioasă: dependența de jocurile de noroc, pe care le abandonase încă din primii ani ai tinereții, dar pe care le va relua după pierderea fiicei:

„Datorită acestor paravane, adevăratul tripou putea fi tenebros și sălbatic, așa cum îi plăcea lui Marco Carrera. Pentru el, mondenitățile nu aveau nici un sens, singurul lucru care-i folosea era un răcnet din vintre, mai puternic decât cel care îi tortura mintea: să-și coboare propria imagine de sine până la nivelul zero al acelor damnați; răzvrătirea împotriva doliului, mizeria, indecența și consolarea a posteriori că merită, de fapt, toate acele pedepse primite de la viață.” (p. 275)

Spre deosebire de majoritatea părinților, Marco va reuși să treacă peste conflictul dintre generații, poate și pentru că el însuși se confrunta cu propriile complexe, dar și pentru că are curajul de a înfrunta viața alături de Adele, ulterior alături de nepoata Miraijin, care va reuși să îl facă să se bucure de orice moment, să vadă miracolul vieții pe unde nu te aștepți. Poate și pentru că el însuși avea propriile dependențe generatoare de adrenalină, Marco va înțelege nevoia lui Adele de a practica sporturile extreme:

„Odată ce renunțase la scrimă, se dedicase unui atletism pur, nu de competiție, orientând pasiunile simple ale tatălui ei pentru mare și munte către practici din care reieșea o adevărată filosofie de viață, și anume surfing și free climbing, sporturi pentru care descoperise că este foarte înzestrată. Aceasta îi permisese să se insereze încă de foarte tânără în acele comunități din care, odată intrat, nu mai ieși, pentru că sunt comunități de gândire, care îi adună laolaltă, ca într-o adevărată haită, pe toți atipicii din lume – iar Adele rămăsese o atipică, asta da – în căutare de plaje și pereți și valuri și salturi memorabile și, mai ales, în căutarea depărtării de zbaterile burgheze care te fac să fii predispus la nefericire.” (p. 159)

Dialogurile cu Luisa îl vor face să înțeleagă adevărata semnificație a poreclei pe care avea din copilărie; deși, inițial i s-a spus că e precum o pasăre colibri, dat fiind că era cu mult mai mic decât cei de vârsta sa (furtunile familiale generate de imposibilitatea de a se pune de acord în privința terapiilor îl vor marca profund și, totodată le va retrăi odată cu nașterea Adelei), ajuns la vârsta deplinei maturități va înțelege că adevărata semnificație a păsării colibri este cu totul alta: dat fiind că poate ajunge până la 90 de bătăi de aripi pe secundă, dă impresia că rămâne pe loc. Marco a realizat că eforturile sale uriașe de a da impresia de normalitate, în ciuda unui parcurs excepțional al propriei vieți, asemenea unei păsări colibri, nu au reprezentat altceva decât eforturi de a-și înțelege propria alienare și de a-și defini propria normalitate:

„Începând cu acea experiență însă, viața a continuat să i se deruleze mereu în același fel: rămânând pe loc ani la rând, în timp ce viețile celorlalți mergeau înainte, pentru ca apoi, cu totul neașteptat, să erupă într-un eveniment excepțional și neprevăzut, care îl arunca într-un loc nou și necunoscut. Aproape întotdeauna, tranziția aceea îi pricinuia o suferință, așa că întrebarea care a început să-l frământe, cu toată încărcătura ei de furie și de victimizare, era: de ce tocmai eu, de ce tocmai mie?

Adesea, printre servitorii cinstiți ai căutărilor noastre (cine, cum, când, unde, ce și de ce), tocmai când e cel care separă salvarea de damnare; Marco Carrera nu și-a pus niciodată întrebarea aceea până nu a avut și răspunsul, și numai de aceea el, care nu-și dorea decât să rămână pe loc, a reușit să parcurgă un drum atât de lung și de chinuitor fără să se prăbușească. Doar în momentul potrivit, adică în mijlocul acelui întuneric, mintea lui s-a luminat: totul, totul s-a întâmplat cu un scop, iar răspunsul a venit – simplu, precis și dulce: Miraijin. Miraijin era și fusese dintotdeauna omul nou, încă de când o concepuse mama ei. Se născuse pentru a schimba lumea, iar lui, Marco Carrera, i se încredințase privilegiul de a o crește.” (p. 318 – 319)

Cărți precum Colibri a lui Sandro Veronesi sunt un exercițiu necesar de introspecție în lupta cu sentimentul alienării. Sinceritatea dialogului interior reprezintă, cu siguranță, o condiție, dar nu singura, a victoriei pe care ni-o dorim cu toții.

Colibri de Sandro Veronesi