Poema Română sub cupola Sălii Palatului, un pariu câștigat

E pentru prima oară, după foarte mult timp, când încerc teama că scriind voi rupe magia. Sau că nu voi putea reda nici măcar o mică parte din imensa bucurie pe care mi-au făcut-o muzicienii. De fapt, acum îi înțeleg perfect pe antici, pentru astfel de momente se potrivește cuvântul beatitudine. Starea aceea de euforie din care nu vrei să ieși nicicum și care te face să plutești, să te ridici deasupra tuturor micimilor zilei și să capeți o altă perspectivă, să-ți dai seama cu adevărat că ceea ce contează nu va putea niciodată să fie atins sau știrbit. Și toate acestea pentru că am ales – cu bună știință, e foarte adevărat – să ascult un concert de muzică clasică! Și ce concert!

Cristian Măcelaru stând jos, pe podiumul dirijorului, la picioarele pianistului Denis Matsuev. Transfigurat, ca și cum n-ar fi acolo și ca și cum n-ar fi condus el însuși orchestra, ca și cum n-ar fi făcut niciun efort! Și, pe undeva, așa a și fost! Pentru Măcelaru actul dirijoral nu e act profesional, nu e dovadă de măiestrie și vocație, e ceva cu mult mai mult decât atât! E ființare! Ori asta înseamnă că în acele momente viața se multiplică, expandează în diverse alte forme, iar spectacolul vieții n-ar avea sens în absența martorilor. Așa se face că noi, cei din sală, înmărmurim și ne lăsăm prinși în dansul vieții, unicul și inegalabilul dans în care ne lăsăm conduși de harul lui, al lui Cristian Măcelaru. În poza aceasta, cu cei doi prinși într-o tainică înțelegere din care noi ceilalți facem parte cu o singură condiție – să nu intervenim nicicum, ba chiar să uităm să respirăm – se ascunde o întreagă istorie muzicală. O universalitate care nu se va încheia niciodată! M-am convins definitiv că muzica clasică va exista în veci și că frumusețea ei nu va fi știrbită nicicum de urâțenia cotidianului.

Scriam după încheierea concertului că venisem special pentru prima parte, pentru acest duo unic, format din Orchestra Națională a Franței, condusă de Cristian Măcelaru, și Denis Matsuev, un pianist suficient de matur încât să facă față provocărilor unui concert destul de dificil, cum este cel compus de Grieg. Concertul pentru pian și orchestră în la minor op. 16 este ofertant pentru solist, atât din punctul de vedere al tehnicii, cât și din punctul de vedere al armoniei. De ce Grieg? Pentru că Matsuev e și un foarte bun pianist de jazz, ori concertul aduce în foarte multe locuri aminte de improvizațiile jazistice și de „dansul” etern dintre ritm și armonie. Așa se explică și de ce Matsuev a smuls două bisuri publicului! La primul bis a oferit un regal de tehnică, impresionând prin viteză și temperament, la al doilea a dovedit că melancolia aceea tipic rusească nu l-a părăsit, din contra, e parte din ființa lui lăuntrică. Pentru mulți melomani, Denis Matsuev poate părea excesiv de temperamental, dar în compania Orchestrei Naționale a Franței a fost departe de orice exces! Și aici e meritul lui Cristian Măcelaru, pentru că el a reușit să dea orchestrei forța unui big band de jazz. Măcelaru, se știe, e un foarte mare iubitor de jazz (de altfel, recent l-a însoțit pe Wynton Marsalis în mini turneul din România). Așa se explică de ce atacă trecerile în forță, le expediază foarte repede, el nu vrea respiro, ci vrea rotundul, întregul. Dar pentru asta orchestra trebuie să fie foarte bine articulată/acordată, muzicienii să se simtă foarte bine unii pe ceilalți și să se sprijine reciproc. Ca în jazz, cu alte cuvinte, trebuie să existe ritm și armonie, deopotrivă. De aceea tind să cred că în Orchestra Națională a Franței nu e loc pentru individualisme, ba chiar mă întreb câte orgolii a temperat Măcelaru de când a preluat conducerea ansamblului și cum, cu ce armă reușește să stingă conflictele interne și/sau pe cele interioare. Un concert de Grieg care a lăsat loc suficient cooperării dintre solist și orchestră, dar și medierii unui permanent dialog dintre muzicieni și spiritul compozitorului, mediere asumată integral de către dirijor. Dacă vreți vreodată să explicați rolul/rostul unui dirijor, căutați înregistrarea acestui concert, veți avea parte de o demonstrație pe viu a ideii de artă dirijorală.

Toată seara nu mi-a dat pace un gând: ce duo formidabil ar fi fost cel alcătuit din Cristian Măcelaru și Camil Marinescu. După ce am aflat de trecerea la cele veșnice a lui Camil Marinescu, i-am ascultat multe din conferințele susținute pentru Radio România, difuzate cu generozitate de postul muzical. N-am încetat să mă mir de profunzimea gândirii acestuia și de cât de pun pedagog a fost. De asemenea, echipa Radio România Muzical i-a propus lui Cristian Măcelaru să facă o serie de emisiuni de mici dimensiuni (aici chiar am un regret, că erau prea scurte!), prin intermediul cărora să propună ascultătorilor o temă de reflecție. M-am lăsat de fiecare dată purtată de căldura vocii și de calitatea pledoariei, căci și Cristian Măcelaru vorbește convingător, cu patos, departe de orice ridicol sau exagerare. De aici și ideea că cei doi s-ar fi înțeles perfect într-un dialog pe teme muzicale! În seara zilei de 14 septembrie, mai mult ca niciodată, mi i-am imaginat stând de vorbă, de ce nu, inclusiv despre Poema Română! Înainte de a merge mai departe, mai spun doar atât: ascultați-l pe Măcelaru vorbind despre muzica clasică, pledând pentru un concert sau altul de muzică cultă! Veți sfârși prin a intra într-o sală de concerte! (Apropo, n-am văzut de multă vreme atâtea cămăși colorate și fancy la bărbați ca în seara asta!)

Poema Română: piatră de hotar pentru orice dirijor, care se vede pus în situația de a explica ritmurile ucigătoare prin diversitate. La o privire superficială, poți spune că Enescu, la cei 16 ani (câți avea când a compus Poema) a căzut în păcatul regizorilor tineri care lungesc nepermis spectacolele, din dorința de a demonstra ce și cât de mult știu. În fond, Enescu e departe de orice astfel de suspiciune, el doar s-a jucat cu improvizația, a pus cap la cap fragmente de dansuri populare care au în comun filonul românesc, acel quelque chause inexplicabil de atractiv pentru auditoriu. De altfel, Poema Română a stârnit suficient de multe discuții, încât să atragă definitiv atenția contemporanilor asupra lui Enescu. Pe de altă parte, în acest quelque chause găsesc că se află și cheia reușitei de a ridica publicul Sălii Palatului în picioare! Așa se explică magia de care se face vinovat Măcelaru, pentru că el a tratat secvența de dansuri românești în cheie de jazz, ori asta nu o face decât un geniu al dirijoratului! Să vă spun cum au sunat corzile? Ce tunete au scos percuționiștii? Cât de tragici au fost suflătorii? Să vă spun despre cor și despre cum dialoga dirijorul cu membrii acestuia, deși pentru asta trebuia să se răsucească ușor spre dreapta? Măcelaru a fost precum un amator de deltaplanorism, unul care are în mâini direcția de evoluție; iar privirile scurte, dar sugestive completează firesc expresivitatea corporală.

De ce Ravel în încheierea serii? Pentru că Enescu a devenit cunoscut în lume grație susținerii constante a acestuia, dar și pentru că vorbim despre Orchestra Națională a Franței! Cum a sunat Ravel? E suficient să spun că în drumul spre casă în spatele meu a fost o pereche de melomani cu state vechi (îi știu de ani de zile) care au povestit prietenei lor – și ea melomană înveterată – despre cât de rotund a încheiat seara Valsul lui Ravel. Totul cu o încântare tradusă prin superlative de genul superbissimi.

Ar fi nedrept să închei fără să pomenesc despre proiecțiile video realizate de Nona Ciobanu și Peter Kosir. Un montaj video de imagini care ne întoarce la esența muzicii lui Enescu. O suavitate obținută prin intermediul unui joc inteligent de culoare și sunet, care a cuprins deopotrivă corul (aflat în loja Sălii Palatului) și orchestra. Am asistat în felul acesta la o Poemă care a prins viață sub ochii noștri. A înflorit spiritul românesc în ce are el mai pur și mai bun sub cupola Sălii Palatului, cine ar fi crezut că poate fi posibilă o asemenea minune?

Păstrez în inimă amintirea unei Poeme Române care a ridicat publicul în picioare și l-a făcut să aplaude în delir minute în șir! Un moment atât de solemn, încât nici acum, la aproape 24 de ore de când s-a produs, nu-mi prea vine să cred că s-a întâmplat! O stare de grație fără de care am fi fost mai săraci, noi, cei care am fost parte din public. Un 14 septembrie în care Denis Matsuev a forțat porțile destinului, Orchestra Națională a Franței a strălucit, iar Cristian Măcelaru a făcut magie!