Copilul Dunării (I), Haiducul Dunării (II) și Fericire la preț redus (III) de Doina Popescu-Brăila
Am considerat că a scrie despre aceste volume separat este un nonsens întrucât ele sunt povestea legată a acelorași două personaje – Niță și mama sa Dobrița.
Acțiunea primelor două volume se petrece aproape în întregime în Delta Dunării, la Gârlă, cum spun oamenii locului,în satul Stăncuța și în împrejurimi, precum și în Insula Mică a Brăilei, în vremea celui de-al doilea război mondial, pe când România era încă aliata Germaniei. În cel de-al treilea volum evenimentele se mută în timpul comunismului, vremuri în care, privite astăzi, de la distanța celor aproape o sută de ani care ne despart, par la fel de încordate și periculoase ca acelea de război.
Am observat că mulți, citind Copilul Dunării și Haiducul Dunării, au tendința de a compara personajul Niță cu Nică a lui Ștefan a Petrei, cu Roșcovanul și în general sunt de părere că aceste volume sunt un fel de Amintiri din copilărie. Alte voci laudă autoarea spunând că este Creangă și Panait Istrati în varianta feminină făcând probabil legătura cu limbajul plin de arhaisme și reproducerea graiului autentic local, neevitând niciun fel de expresii consacrate ale locului, necizelând nimic. Eu sunt de cu totul altă părere în această privință și consider că aventurile copilului Niță, mezinul Dobriței, sunt de altă natură și au altă origine.
Limbajul
În primul rând graiul aparține tuturor celor care s-au născut în interiorul său și este dreptul fiecăruia, în egală măsură, să-l folosească în toată splendoarea sa. Este adevărat că oamenii în general, nu doar românii, au avut mereu tendința de a se debarasa de trecut ca de o haină veche și au dorit aprig să se înnoiască, să evolueze adică. Același lucru se întâmplă și în cazul limbii, fenomen cât se poate de firesc și împotriva căruia nu am nimic absolut.
Mulți autori, mai ales cei moderni și contemporani, sunt însetați de neologismele vremii, exprimându-se pe înțelesul unui cerc mai redus de cititori iar o samă au un alt mare păcat, anume exprimarea în formule consacrate, devenite aproape clișee lingvistice și care nu oferă nicio surpriză, cititorul putând anticipa cuvântul următor. Spre exemplu: „o distracție pe cinste”, „a proceda ca la carte” și altele pe care le cunoașteți foarte bine.
Nu-i vorbă, nici acum o sută de ani limba literară sau graiurile nu erau lipsite de sintagme standardizate, formulări fixe și clișee de exprimare. Dar acelea erau clișeele epocii pe care unii autori aleg să le reproducă nealterate pentru a întregi tabloul vremurilor și al locurilor. Acesta e și cazul lui Creangă, Panait Istrati sau Doina Popescu ot Brăila. Ea nu le urmează exemplul ci zugrăvește tablourile faptelor în culori autentice, așa cum a apucat să le vadă ori să le audă de la cei pe care i-a cunoscut și i le-au povestit.
Cum putea să povestească Doina despre țăranii din Deltă de acum o sută de ani, despre vorba și faptele lor, altfel decât vorbind graiul lor, numind obiectele, stările sufletești și faptele cu vorbele oamenilor de la Stăncuța unde trăiau lipoveni ruși, bulgari, români, greci și alte neamuri? Așa cititorul nu s-ar mai găsi în fața unei opere literare ci a unui manual de istorie cu limbaj de lemn, standardizat, așa cum îi stă bine unei lucrări științifice. („așa cum îi stă bine” este un exemplu de exprimare clișeistică. Am folosit-o pentru a exemplifica în practică – nu-i așa că toți ați anticipat următorul cuvânt înainte să-l citiți?)
Aici închei discuția despre limbaj. Doina ot Brăila NU este Ion Creangă sau Panait Istrati în fustă, deși comparația și compania îi face o mare cinste, nici prin limbaj, nici prin evenimentele descrise în cele trei volume care au fost imediat asociate cu Amintiri din Copilărie sau cu mai știu eu ce alte scrieri. Arhaismele, în afară de faptul că își au locul legitim în povestirile de care vă vorbesc, sunt o marcă personală a autoarei care, deloc întâmplător, este și un anticar pasionat. Asta îmi spune că Doina caută ceva în trecut, un lucru sau mai multe, că are de încheiat socoteli importante cu niște oameni morți și ce altă cale mai potrivită decât cercetarea, colecționarea lucrurilor lor și scrisul mai există?
Personajele și acțiunea propriu-zise
Oamenii, personajele, se spune că trăiesc sub vremi. Nu mă trezesc eu contrazicând înțelepciunea populară dar voi afirma, modestamente, că unii oameni fac vremurile. Nu neapărat la un nivel mare, global, ci în constelația lor familială. Primele două volume, Copilul Dunării și Haiducul Dunării, par o culegere de povestioare pline de haz despre Nițică, cel mai mic copil al Dobriței, poreclită Bulgăroaica, anume al doisprezecelea. Având încartiruit un maior neamț (în calitate de aliat) în casă, Nițică le joacă o mulțime de farse soldaților hitleriști, popii, jădarului și învățătorului, una mai ingenioasă decât alta, care mai de care mai dramatice chiar. Spre deosebire de opiniile multora, eu nu consider că băiețelul de 8-9 ani era un simplu farsor, poznele sale sunt mult deosebite de ale lui Nică a lui Ștefan a Petrei cum ar fi capturarea și vândutul pupezei în târg. Cred că Niță își avea motive sale, cât se poate de serioase, să facă aceste lucruri care de fiecare dată căpătau aspectul răzbunării și nu al unor glume sau năzdrăvănii nevinovate.
De la primele pagini mi-a atras atenția un personaj care, cred eu, este cheia și lăcata întregii povești, motivul pentru care toate lucrurile s-au întâmplat așa și nu altfel, motivul pentru care Nițică a avut un anume destin și nu altul – Dobrița, mama acestuia. Nițică este personajul principal care comite faptele însă Dobrița, mama sa, este cea care le provoacă pe toate în mod absolut inconștient.
Cine este Dobrița? Mama lui Nițică, despre care autoarea recunoaște deschis că este bunica sa dar nu știm care dintre ele – maternă sau paternă. Dobrița a fost fată de notar, din care cauză se considera „cu șapte capete” deasupra celorlalți, negând vehement că ar fi fost bulgăroaică, pentru a nu fi asociată cu vecinii bulgari zarzavagii. Mama Dobriței a murit pe când aceasta avea nouă ani și notarul i-a adus o mamă vitregă care a mai făcut și alți copii, tăindu-i intenționat fetiței legătura cu tatăl. Astăzi, în epoca când toți și toate sunt adânc psihanalizate, putem să înțelegem trauma îngrozitoare a copilului care era una comună în rândul orfanilor pe atunci. Probabil din acest motiv Dobrița a avut de foarte tânără un comportament care sfida normele, dovadă ne stau primii doi copii făcuți din flori. Tatăl, probabil din cauză că nu găsea motive de mândrie pentru fata sa, a ignorat-o și n-a ajutat-o ca pe ceilalți copii de la prima nevastă să se realizeze, unii dintre ei ajungând bine de tot – îi veți regăsi în carte. Unul a fost proprietar de șlepuri și făcea curse Brăila-Viena-Istanbul, trăind o viață fără apăsări din punct de vedere material.
Dobrița a fost acceptată cu doi copii de la tați necunoscuți publicului și luată de nevastă de un bărbat slab, mai sărac și slab de minte. Încă de tânără a fost cunoscută ca vrăjitoarea și descântătoarea locului, sursă din care femeia își rotunjea veniturile și, în general, ea dispunând întotdeauna de bunurile familiei, nu bărbatul ei, poreclit moș Laudă. Acesta era atât de prostovan, încât s-a trezit lăudându-se la cârciumă că însuși haiducul Terente a băgat-o în seamă, dacă mă înțelegeți, pe nevasta sa și probabil i-a făcut și un copil, pe Răducanu, care i-a semănat la apucături.
Dobrița a făcut copii mulți dar numai ea și Dumnezeu știu cu cine pentru că la început a făcut cu alții, printre timp l-a lăsat pe moș Laudă să se hodinească iar pe ultimii, din nou, i-a făcut cu alții fiindcă bărbatul ei era deja ostenit. Chiar dacă pe la spate sătenii o vorbeau și o porecleau Bulgarca, pe față îi știau de frică și o respectau. Descântătoare talentată, inteligentă, inventivă și creativă peste măsură, Dobrița era o femeie ambițioasă și neînfricată. Pe ea n-o intimidau hitleriștii în niciun fel, invitându-i la descântec, pentru că așa cum nu obosea să le repete fără frică, ea „descânta toți boii din sat”. În una din scenele de final ale volumului doi, Haiducul Dunării, Dobrița le cere nemților, fără rușine sau rețineri, plată pentru că i-au luat copilul și i l-au ucis (așa credea atunci ori se prefăcea). Femeia se dovedește de un cinism rar întâlnit, ca și în cazul celuilalt fiu, Răducanu, și acesta omorât.
Dobrița, prin tot ce făcea, părea că se răzbuna și căuta dreapta apreciere ce i se cuvenea din partea tatălui, probabil, și a lumii. Se folosea de toți pentru a obține ce își dorea, copiii, mai ales ultimii care erau băieți, fiind niște poveri. Pe Nițică l-a „vândut” argat de mai multe ori însă băiatul, inteligent și inventiv cum era, a reușit să scape din aceste afaceri ale mamei sale care venea la sfârșit de săptămână să încaseze leafa în locul lui.
Lipsa iubirii materne, cred eu, a determinat comportamentul și traiectoria în viață a mezinului Niță. În povestioara despre berze cred că este sintetizat totul despre cei doi: copilul pândește pe un câmp berzele ca să le omoare cu praștia ca să nu-i mai aducă un frățior sau o surioară. Maiorul german cu bucătarul său (locuind în casa lor), schimbă câteva vorbe care spun extrem de multe: „Franți, îți ordon să fii foarte grijuliu cu Dobrița, să n-o lași grea, fiindcă Niță nu-și dorește sub nicio formă un frățior!” Asta imi spune mie două lucruri: moș Laudă era slab dar și parșiv, prefăcându-se că nu știe și profitând de favorurile germanilor. Al doilea – că Nițică, la puținii lui anișori, înțelegea de unde se iau copiii și, fiindcă era mereu cu urechile lipite de uși, geamuri sau crăpăturile din pereți de curios ce era dar și fiindcă trebuia să anticipeze mișcările tuturor în ceea ce-l privește, era imposibil să nu fi știut ce face maică-sa cu bucătarul neamț.
Dobrița își iubea doar fetele, pe țățici. Le gătea cu țoale de oraș, le cumpăra tot ce își permitea și le alinta cu ciucalată și halviță în secret, așa cum n-a apucat s-o alinte răposata sa mamă ori tatăl ocupat cu altă femeie și copiii pe care îi făcuse cu aceasta. Dobrița nu-și punea fetele la muncă, le răsfăța fără să împartă și celorlalți mici, în special băieților, dragoste, atenție și dulciuri, dintre care Nițică se vedea cel mai năpăstuit.
Acestea înțelegând eu despre Dobrița din povestirile Doinei, trag concluzia că toate năpastele pe care le-a făcut nemților, popii, învățătorului, jandarului sau altor asupritori mai mult sau mai puțin importanți, nu au fost dintr-un instinct patriotic pentru că nu cred să fi înțeles el multe la vremea aceea ci din lipsă de iubire părintească, frustrare și dintr-un spirit de solidaritate cu alți nedreptățiți. La asuprirea sa de câtre învățător, jandar, popă, nemți, cârciumar sau ciobanul către care l-a „vândut” într-o vară, Dobrița a contribuit direct sau prin nepăsare. Este foarte posibil ca tocmai nedreptățile la care a fost supus, exploatarea și frustrările rezultate din acestea să fi făcut din Niță un copil ambițios, forțat să gândească creativ pentru a se răzbuna. Fără îndoială că avea aceste calități moștenite de la mama sa și de la tatăl sau care, se pare că nu putea fi moș Laudă nicidecum, întrucât la vremea nașterii sale acesta era deja „obosit”, după cum se exprima Dobrița.
Veți găsi în primele două volume, lăsând la o parte dramele personale ale Dobriței și ale lui Niță, o mulțime de aventuri excepționale, de un haz deosebit, povestite atât de colorat de Doina Popescu ot Brăila. Niță juca farsă după farsă, care mai de care mai cutezătoare, aidoma neînfricatei sale mame (care, fie vorba dreaptă între noi, îi mai făcea jocul fiului său, înțelegându-se cu el telepatic), tuturor celor care atentau la propria sa libertate sau a celor slabi (spirit de haiduc). Pe la paisprezece ani a comis una atât de gravă încât a trebuit să fugă din sat definitiv.
Odată cu plecarea de la Stăncuța, începe volumul al treilea, a cărui acțiune se desfășoară în întregime la Brăila, în anticariatul lui Maxineanu. Aici Doina ne introduce o pleiadă de personaje reprezentative perioadei postbelice, alcătuită din burghezii vechi decăzuți și cei noi parveniți, din aristocrația fină care disimula și trăia cu demnitate vremurile atât de degradante pentru ea. Tot aici veți întâlni securiști între securiști, ziariști vânduți, slugi ale regimului care omorau din peniță oameni și distrugeau familii și destine, veți întâlni curve (nu prostituate), țigani, învățători, crime, mușamalizări, evadări din blocul comunist și turnători…
În acest volum, Fericire la preț redus, titlu care face aluzie la anturajul colecționarilor de vechituri prețioase la prețuri de chilipir, Popeasca surprinde schimbările sociale în timp ce acestea se petreceau.
Un episod deosebit de interesant mi se pare cel în care anticarul Maxineanu le explică nepoatelor sale cretine și criminale deosebirea dintre preț, valoare și cost. În alte fragmente asemănătoare, cum ar fi cel în care Niță, deja inițiat într-ale anticariatului, explică securistului deosebirile dintre furculițele habsburgice și altă argintărie sau cele despre ceasuri și umbrele, sipete, porțelanuri și alămuri, cititorul poate surprinde a câta oară cunoștințele temeinice din domeniu ale autoarei și pasiunea pentru lucrurile vechi. Din acest motiv cred eu că scriitoarea caută, răscolește prin viețile morților și prin lucrurile lor pentru că mai are de încheiat socoteli cu ei, poate cu însăși bunica sa, Dobrița.
Întreaga poveste a lui Niță, soarta sa chiar, rămâne oarecum suspendată într-o încurcătură mare la final, împreună cu a anticarului Maxineanu, ceea ce mă face să cred că va exista o continuare a romanului. Dacă nu va exista, este o ocazie bună pentru cititor să-și forțeze imaginația și creativitatea, încercând să construiască o continuare și un deznodământ.
Ca să trag linie, sintetizez în felul următor cele trei volume: avem povestiri în locuri și vremuri de neconceput pentru tinerii de astăzi – cu război, foame și asuprire atât de nedreaptă față de săraci dar mai ales față de copii, încât pe unii îi pot umple de revoltă peste poate. Avem o narațiune în ritm alert care nu te lasă să scapi cartea din mână, avem umor ucigător, avem morți, perverși și criminali – Doina nu se ferește de cuvinte și nu cosmetizează faptele, le spune tuturor pe nume.
Alt aspect este cel legat de exprimare. E greu să înțelegi astăzi limba hibridă a națiilor amestecate de pe malul Gârlei, astăzi, când neologismele și jargoanele englezești, pretins intelectuale, ori snobismul extremist și utopic al „românismului pur” au cotropit vorbirea și mintalul colectiv.
E greu să înțelegi că un copil fură covrigi seci de foame, că o mamă poate să hrănească și să îngrijească doar pe unii dintre copiii săi, Doina Popescu dărâmând mitul „corectitudinii psihologice” care susține că un părinte își iubește copiii în mod egal. Poate că nu asta a intenționat dar asta a dovedit, lucru cu care sunt perfect de acord și voi reveni pe viitor asupra lui.
Dar cred că este pe înțelesul tuturor că o doamnă bine, nevastă de boier, poate să facă sex cu un soldat hitlerist pentru că vrea capul unui individ pe care i s-a pus pata. Promiscuitatea și curvia trupească ori spirituală îi este proprie omului dintotdeauna, indiferent de epocă, doar îmbracă haine diferite, după moda vremurilor.
Recomandarea mea ar fi să citiți aceste trei volume atrăgând o atenție deosebită substraturilor, lucrurilor care mai mult se subînțeleg decât se văd. Ar trebui, dacă am trăi în vremuri echilibrate, ca Trilogia Dunării (cele trei volume de care vă vorbesc), nume pe care Doina l-a pronunțat într-o discuție privată dintre noi două, să intre în programa școlară.
Pe viitor, mi-ar plăcea să văd că Doina Popescu ot Brăila a cercetat cu atenție și în adâncime povestea de viață a Dobriței, bunica sa, și va scoate un roman profund și cuminte, din care să izvorască în mod firesc spre lumină întâmplările din Copilul Dunării, Haiducul Dunării și Fericire la preț redus. Un roman plin de înțelepciunea de care o știu în stare, care să stea în biblioteci între Sadoveanu și Marin Preda.
