Băieţii din strada Pál

Motto: „Problema este că frica nu te poate răni mai mult decât un vis.” William Golding

O întrebare a fost pentru mine de ce nu am făcut imediat conexiunea, aş spune firească, dacă iau în considerare tema, dintre Împăratul muştelor (1963), romanul de debut al lui William Golding, şi Băieţii din strada Pál (1916), Molnár Ferenc. Am găsit nişte explicaţii. Cele două cărţi vorbesc despre copilărie şi felul în care la vârsta aceasta sunt preluate mimetic modelele sociale, cu tot ce înseamnă ierarhii, relaţii de putere, lupta pentru supremaţie, codul nescris al onoarei etc. Există între aceste două cărţi o diferenţă de dozaj. Împăratul muştelor este o distopie, cealaltă rămâne în zona mai senină a întâmplărilor care, chiar nefericite, intră într-un firesc al vieţii, fiind mai uşor de acceptat.

Aş mai spune, din perspectiva lecturii obişnuite, că îmi vine foarte greu să mă apropii de romanul lui William Golding şi am ezitări în privinţa aşezării lui în lista de recomandări de la clasa a IX-a, în lista de lecturi, în general, pentru că romanul are, dincolo de rafinament, o viziune tăioasă ca o lamă de bisturiu a lumii noastre. Copiii sunt adulţi mai mici de înălţime. Experimentul, dacă un experiment este abandonarea pe o insulă a grupului de copii, demonstrează că instinctele atavice sunt latente şi pot fi stimulate destul de uşor. Când li se oferă prilejul, copiii se transformă în vânători care atacă fără milă o pradă. Băieţii din strada Pál este, din punctul acesta de vedere, o lectură mult mai uşor de acceptat, măcar pentru faptul că are şi umor, nu doar acţiune dramatică.

Există în romanul lui Molnár Ferenc multe pagini care stârnesc zâmbetul. De exemplu, este ridicolă existenţa unei armate cu un singur soldat, Nemecsek, ceilalţi având cu toţii diverse grade. Fără îndoială, armata este o formă de organizare a grupului, după criterii ierarhice. Când e pace, Boka e preşedinte – au loc alegeri democratice. Când începe războiul cu tabăra din grădina botanică, Boka devine de îndată general, nu mai e preşedinte. Doar Nemecsek, cel mai mic dintre ei, rămâne soldat:

„Cine şi-ar fi putut închipui un loc de joacă mai nimerit? Noi, băieţii de la oraş, nici n-am putut visa ceva mai grozav, ceva mai indian decât locul acesta. Terenul din strada Pál era un şes minunat: atât de neted încât bătea până şi preriile americane. Partea din fund, depozitul, era şi mai şi. Pentru noi, era când oraş, când pădure, când regiune cu munţi stâncoşi, după cum ne cerea jocul ales în momentul acela. Şi să nu vă închipuiţi cumva că locurile acestea nu aveau nicio apărare. Pe unele stive mai înalte erau construite forturi, cetăţui. Punctele strategice, care urmau să fie întărite, au fost alese de Boka; iar Csónakos şi Nemecsek le-au înfăptuit. Aşa că se aflau acolo patru-cinci fortificaţii şi fiecare dintre ele era comandată de un căpitan. De altfel, toată oştirea se compunea numai din căpitani, locotenenţi şi sublocotenenţi. Nu era decât un singur soldat. Toată asociaţia maidanului, toţi căpitanii şi locotenenţii îi porunceau unui singur ostaş. El singur era scos la instrucţie, el singur era încarcerat pentru tot soiul de abateri.

Cred că aţi ghicit că acest ostaş unic era Nemecsek cel blond şi mititel. Căpitanii, locotenenţii şi sublocotenenţii, chiar dacă se întâlneau de o sută de ori în aceeaşi zi, se salutau ceremonios, repezindu-şi mâna la chipiu şi spunând scurt: Sal’tare!

Numai bietul Nemecsek era obligat să ia întotdeauna poziţia de drepţi şi să salute mut şi încremenit. Toţi ceilalţi, de câte ori dădeau cu ochii de el, aveau grijă să-i facă observaţie:

̶ Aşa se stă?

̶ Lipeşte-ţi călcâiele!”

(pp. 24-25)

Adulţii care intră întâmplător în cercul bine păzit al băieţilor din cartier sunt puţini şi nu reuşesc, de multe ori, să înţeleagă miza diverselor orgolii şi forme de coagulare socială. Negustorul de alviţă care-şi vinde marfa în apropierea şcolii este important pentru băieţi doar ca furnizor de zaharicale.

Un paznic mituit (cu ţigări) ca să intervină în disputa asupra maidanului e doar un pion pe tabla de şah a băieţilor. Omul, destul de primitiv, acceptă fără tragere de inimă (şi fără consecinţe), să fie de partea celor din grădina botanică, a copiilor mai mari, purtătorii de cămăşi roşii.

Profesorul Rácz, singurul aflat mai aproape de lumea lor, află lucruri care-l fac să zâmbească. Episodul anchetării de către profesor a circumstanţelor în care a luat fiinţă Asociaţia strângătorilor de chit este minunat. Se dovedeşte că băieţii desprindeau chitul de geamurile pe care le găseau, apoi, ca să nu se usuce chitul, îl mestecau pe rând, cu toate că sarcina aceasta era mai ales a preşedintelui. Asociaţia este înfiinţată cu respectarea tuturor normelor, are sigiliu, steguleţ şi o declaraţie. Există un casier care strânge cotizaţia necesară achiziţionării… chitului. Dacă au chit, au nevoie şi de o asociaţie, aceasta e logica:

„̶ S-o luăm de la capăt, spuse el. Întâi, te rog să-mi spui ce e acela chit?

Drept răspuns Weisz scoase o bucată mare de chit şi o puse pe masă. Apoi, după ce o privi o vreme, spuse atât de încet, încât abia putea fi auzit:

̶ Ăsta-i chit.

̶ Anume ce? întrebă profesorul.

̶ E o cocă cu care geamgiii lipesc sticla în cercevele. Geamgiii o lipesc, iar noi o scoatem cu unghiile.

̶ Şi bucata asta ai scos-o tu?

̶ Nu. Ăsta e chitul asociaţiei.

Domnul profesor făcu ochii mari.

̶ Cum? Se miră el.

Weisz mai prinse puţin curaj:

̶ A fost strâns de toţi membrii şi comitetul m-a însărcinat pe mine să-l păstrez. Înainte l-a păstrat Kolnay, casierul nostru, dar la el s-a uscat, fiindcă nu l-a mestecat de-ajuns.

̶ Cum adică nu l-a mestecat?

̶ Păi, trebuie mestecat, căci altfel se întăreşte şi nu mai e bun de modelat. Eu l-am mestecat în fiecare zi.

̶ De ce tocmai tu?

̶ Fiindcă e scris în statutul asociaţiei că preşedintele este dator să mestece măcar o dată pe zi chitul, căci altfel se întăreşte…

Weisz izbucni în plâns şi spuse printre lacrimi:

̶ Şi acum, eu sunt preşedintele…

Situaţia era serioasă. Profesorul strigă cu asprime:

̶ Cum de-aţi ajuns voi să aveţi aşa de mult chit?

Se făcu linişte. Profesorul se-ntoarse spre Kolnay:

Kolnay, de unde l-aţi luat?

̶ Băiatul răspunse pe nerăsuflate, ca unul care vrea să-şi clarifice situaţia printr-o mărturisire sinceră:

̶ E strâns într-o lună întreagă, domnule profesor. Eu l-am mestecat o săptămână încheiată, dar atunci era mai puţin. Weisz a adus prima bucată şi de aceea am înfiinţat asociaţia. Luase chitul de la geamul unei trăsuri, cu care l-a plimbat tatăl lui. I-a dat şi sângele la unghii. Pe urmă, s-a spart şi geamul de la sala de muzică şi eu am venit după-amiază şi până seara l-am aşteptat pe geamgiu.” (pp. 76-77)

Băieţii care apără maidanul sunt toţi în aceeaşi clasă. Când se apropie sfârşitul orei, dinspre fereastra deschisă se aud zgomotele străzii, muzica veselă a unei flaşnete şi goarnele tramvaielor cu cai. Elevii se grăbesc să-şi strângă lucrurile, deşi profesorul nu a încheiat încă lecţia:

„Întreaga clasă fu cuprinsă de un freamăt uşor. Unii dintre băieţi începură să cotrobăiască prin pupitre după cărţi, alţii, mai ordonaţi, îşi ştergeau tocurile. Boka îşi închise mica lui călimară de buzunar îmbrăcată în piele roşie şi atât de meşteşugit construită, încât nu lăsa niciodată să curgă cerneala din ea…. numai atunci când o ţineai în buzunar. Csele îşi strânse foile pe care le aducea la şcoală în loc de cărţi. Căci, uitasem să spun, Csele era cam filfizon şi nu venea la şcoală ca ceilalţi, cu toate cărţile sub braţ, ci rupea din ele numai paginile trebuincioase pentru ziua aceea şi le grămădea prin toate buzunarele. În ultima bancă, Csónakos căsca ca un hipopotam plictisit. Weisz îşi întoarse buzunarul pe dos, scuturându-l de firimiturile rămase de la cornul pe care îl ciugulise toată dimineaţa de la zece până la unu. Geréb îşi târşâi picioarele pe sub bancă, nerăbdător să plece, pe când Barabás îşi întinse fără sfială muşamaua pe genunchi şi îşi împachetă în ea cărţile aşezate după mărime, Apoi le legă cu o curea atât de straşnic, încât banca scârţâi puternic, iar el roşi până-n vârful urechilor. Într-un cuvânt, toată lumea se pregătea de plecare, numai profesorul nu voia să ştie că peste cinci minute ora se va termina. De aceea, plimbându-şi privirea blândă peste întreaga clasă, întrebă:

̶ Ce este?

Drept răspuns, se făcu linişte, o linişte deplină.” (pp. 6-7)

Maidanul însuşi este un personaj în roman: este apărat cu eroism, ca un spaţiu al libertăţii. Maidanul este însă şi locul lor preferat de joacă, un univers de la care se revendică. Băieţii înţeleg că apărând maidanul îşi apără patria. În timpul bătăliei decisive pentru supremația asupra maidanului, băieții au jurat să respecte un cod al onoarei – se bat doar cu bombe de nisip, nu se înțeapă cu lăncile (niște bețe), le folosesc doar pentru duel, trânta e decisivă când adversarul atinge pământul cu umerii etc. Doar că, la un moment dat, cineva aflat în dificultate trișează. Dacă ai trișat, pierzi, ești exclus, regulă cunoscută şi respectată de ambele tabere.

Poate că nu toate bătăliile trebuie purtate. Ulterior se dovedeşte că sacrificiile, deşi minunate în idealismul lor, sunt inutile. Maidanul din strada Pál dispare, înghiţit curând de o construcţie a noilor proprietari. Toată stradania băieţilor de a-l apăra a fost zadarnică.

Deşi intră în conflict, băieţii din cartier dovedesc fairplay şi o curăţenie morală greu de găsit în lumea adulţilor. Se joacă serios, învăţând din dezamăgiri, trădări şi suferinţă că orgoliul liderului nu e mai presus de interesul grupului. Ca toate cărţile exemplare din literatura pentru copii Băieţii din strada Pál se poate (re)citi, de fapt, la orice vârstă.

Băieţii din strada Pál de Molnár Ferenc