O lumină în inima nopţii

Motto: „Întotdeauna, în copilărie şi chiar şi acum, am considerat că lucrul cel mai frumos din teatru este candelabrul, un obiect minunat, luminos, cristalin, complicat, circular şi simetric. […] Candelabrul mi s-a părut actorul principal, oricum ai privi lucrurile.” Charles Baudelaire, Inima mea dezgolită

Subtitlul cărţii care pune în lumină spectacolul din inima nopţii este lămuritor: Candelabrul, de la spaţiul intim la scenă. Nu mă pot decide dacă îmi place mai mult această carte dedicată candelabrului, O lumină în inima nopţii, sau Roşu şi aur, unde personajul de prim-plan era cortina.

E important cum cade lumina pe chipul actorilor, modificându-le vârsta, accentuând ridurile sau făcând să dispară orice semne ale trecerii timpului. Dacă lumina e puternică, secvenţa scenică poate lua o turnură dramatică – chipurile se aspresc, ca într-un spectacol de Ibsen. Dacă lumina e slabă, ca a unui felinar, liniile feţei devin calde, iar aerul se impregnează cehovian de melancolie. Parte importantă din construcţia unui spectacol, iluminarea joacă ea însăşi un rol, căci regizorul îi rezervă o partitură.

Contează cum este luminată porţiunea de scenă unde se va deschide breşa dintre lumi, spaţiul de joc al actorilor şi spaţiul destinat publicului. Spectacolul începe la aprinderea luminilor, după asfinţit, iar lumina candelabrelor pare să decidă calitatea evenimentului. Nu toate candelabrele sunt din cristal autentic, nobil. Pierderea strălucirii candelabrului, ca obiect de artă, este certificată de fenomenul inflaţiei – candelabrele apar peste tot, nu doar unde le-ar fi locul, mult prea multe, încă purtătoare de semnificaţie:

„Într-o galerie comercială din Sankt-Petersburg, candelabrele strălucesc din plin; într-un magazin de încălţăminte din Italia sau în barul cubanez pe care-l admir la Havana, un candelabru atârnă de tavan, iar la Paris un salon de ceai recent deschis este scăldat în lumina candelabrelor care, de altfel, în decembrie se constituie în ghirlande festive deasupra străzilor din Place Vendôme. Îmi plac toate, mă alină şi mă vrăjesc mereu, în ciuda strategiei comerciale bazate pe puterea de atracţie a oricărui lucru care străluceşte. Ele produc în inima oraşului, dar şi în locurile cele mai improbabile, un freamăt de eleganţă, înnobilează spaţiile şi îi calmează pe cei care le frecventează. Departe de violenţa spoturilor publicitare şi a panourilor publicitare candelabrul se defineşte prin virtuţi contrare universului urban actual.” (pp. 111-112)

Răsfoind câteva pagini din cartea lui George Banu, mi-am dat seama că există, într-adevăr, o istorie interesantă a candelabrului, legată strâns de evoluţia mentalităţilor. Metaforic vorbind, candelabrul este soarele unui teatru – în lumina lui fastuoasă, lucrurile par să fie altceva decât sunt în realitate, o impresie care persistă şi după stingerea luminilor.

Eclerajul unei săli de teatru era asigurat, înainte de inventarea electricităţii, de lumânări aşezate în vase mari. Ne spune lucrul acesta Nicolae Filimon, în capitolul Italiana din Algir din romanul Ciocoii vechi şi noi. Protipendada Bucureştiului merge la teatrul înfiinţat de domniţa Ralu, în vremea lui Caragea, în mahalaua Dîrvaş, dincolo de Podul Mogoşoaiei.

Sala propriu-zisă este bogat ornamentată, după gustul şi bogăţia epocii fanariote – laviţe cu postav roşu, în loc de fotolii, scena separată de restul sălii printr-o cortină pictată, toate acestea fiind scoase la lumină de sfeşnicele de tinichea cu lumânări de seu, în loc de lămpi şi lampadare. Un marchiz străin, invitat să petreacă seara la teatru, observă că iluminarea nu este pe măsura luxului afişat de doamne şi domniţe. Fumul lumânărilor de seu ar fi stricat aerul serii, aşa suna reproşul marchizului care află că în ţara asta „numai domnul are voie să arză lumânări de ceară, ceilalţi cată să arză lumânări de seu” (p. 143):

„Sala teatrului propriu-zisă avea trei rânduri de loji tapețate cu postav roșu și împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi. La dreapta era o sofa îmbrăcată cu catifea roșie, pe care ședea domnitorul, iar mijlocul sălii era acoperit cu lavițe căptușite tot cu postav roșu. Scena se deosebea de restul sălii printr-o cortină de pânză pe care era desenat Apollon ținând lira pe genunchi. Într-un spațiu mic ce despărțea scena de public erau o mulțime de scaune și pupitre destinate pentru muzicanții ce compuneau orchestra de pe atunci. Iluminația era în adevăr curioasă, căci, în loc de lampadariu și lămpi, teatrul era peste tot iluminat cu lumânări de seu puse în sfeșnice de tinichea, spânzurate împrejurul sălii.”[i] (p. 143)

De multe ori, teatrele se fac scrum din pricina acestor candelabre lăsate fără supraveghere. Ioan I. Livescu îşi aminteşte despre I.L. Caragiale că venea rar la teatru, de teama incendiilor. În mod exceptional, jocul extraordinar al unui actor italian îl face să uite de pericolul focului. Se asigură însă, înainte de a accepta invitaţia, că va sta foarte aproape de ieşire:

„De ce să vin, mă? Dacă ia foc baraca?! Păi tu îţi dai seama ce a fost când a ars Ring-ul?” – ne spunea într-o seară:

̶ La uşă, în fund de tot, ca să fiu aproape de ieşire, Doamne fereşte!” (p. 123)[ii]

Titlurile capitolelor sunt formulate interesant, îngăduind cititorului să-şi facă o idee despre conţinut, înainte de a fi parcurs primele pagini: În inima nopţii, candelabrul, Candelabrul lui Baudelaire, Candelabrul în oraş, Un soare de subsţituţie, Spiritul candelabrului, Candelabrul absent, Cristalul şi noroiul, Nostalgie şi procesul candelabrului, Memorie şi prestigiu, Experienţa concretului, Un accident, Cronometrele timpului, Torţele sau cealaltă lumină, Tremurul lumânărilor şi statornicia lămpilor, Un indicator social, Candelabrul şi muzica, Candelabrul pe scenă, Ziua din inima nopţii, Wilson şi frustrarea luminii, Grüber şi candelabrele sale, Candelabrele din Furtuna, Efectul de oglindă, Candelabrul colosal, O schimbare agresivă, De la Manet la Ibsen, Apusul şi răsăritul candelabrului, Frumuseţea ca ajutor, Riscurile de inflaţie, Delictul subterfugiului.

Termenul candelabru vine în limba română din franceză şi se referă la un obiect de iluminat care are şi funcţie ornamentală, un suport cu mai multe braţe folosit pentru lumânări sau becuri electrice. Pornind de la un asemenea element a cărui istorie se suprapune cu cea a teatrului, ai ocazia să priveşti mai bine în jur:

„Candelabrul este tronul… şi Soarele. Dublă desemnare! Deşi îl smulge de sub influenţa acesteia, candelabrul confirmă dimensiunea socială a teatrului şi-l extrage pe spectator din cotidian pentru a-l proiecta într-un ipotetic salt imaginar. Oniric sau ludic. Lumina în teatru reprezintă graniţa spre un dincolo incert.

Când Baudelaire îi aduce un omagiu, mărturisindu-şi totodată lipsa de iubire pentru Comedia Franceză, el rămâne ca o parte implicită a iubirii faţă de teatru; este chiar fericitul simbol al acestei sărbători sociale, simulacrul unei păci pasagere şi al unei bucurii comunitare.

Când candelabrul se stinge la Scala sau la Palatul Grenier, totul se domoleşte temporar şi ia naştere o dulce melancolie, asemănătoare cu a unui apus de soare, chiar în inima acestei concentrări urbane care e sala. Nu contează dacă, apoi, trezirea e violentă sau deprimantă. În timp ce candelabrul îşi stinge lent sclipirile diamantine, simţim fericirea serii ce cade peste noi. Fericire, oh, atât de pasageră, poate, dar fericire.

Uneori, regăsim candelabrul plasat pe scenă: element scenic neaşteptat, derutant, cu multiple funcţii. Sursă de lumină la origine, el reînvie în secolul regiei şi este cooptat ca accesoriu cultural al reprezentaţiei. Când glorificat, în opoziţie cu universul ales, candelabrul se impune ca obiect ce atrage sau provoacă.” (pp. 19-20)

Din prezentarea care apare pe coperta interioară a cărţii, reţinem câteva date despre autor:

Făcând parte din generaţia regizorului Andrei Şerban, George Banu este profesor emerit de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris. Conduce revista Alternatives théâtrales şi colecţia Le Temps du theater la Editura Actes-Sud. Autor al unor volume de referinţă consacrate scenei contemporane şi principalelor sale figuri, lucrări traduse în numeroase limbi, dintre care menţionăm: Actorul nesupus, Repetiţiile, Spatele omului, apărute la Editura Nemira. A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa; a obţinut Premiul de excelenţă UNITER şi Premiul Prometeu 2007. Este preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi preşedinte al Premiului Europa pentru teatru, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene. A obţinut în 2014 Marele Premiu al Academiei Franceze.

George Banu spune, la un moment dat, în acestă carte splendidă că atunci când intri într-o sală de teatru simţi instinctiv nevoia să priveşti în sus, spre cerul interior, unde sunt pictate, de obicei, diverse scene mitologice care ţin cont de poziţionarea centrală a unui candelabru somptuos. Toată arhitectura unei săli este construită în jurul acestui element central. Candelabrul este un fel de soare al nopţii, iar lumina care coboară, poate, cehovian, strecurând umbre într-o livadă de vişini, „ne urmăreşte încă”, ecou al unui spectacol care s-a încheiat doar pe scenă, nu şi în sufletul spectatorului. Este nevoie de multă lumină în teatru şi în afara lui.

Las mai jos alte fragmente:

„În inima nopţii, noaptea mea, candelabrul răsare ca un licăr de speranţă, un far discret, capabil să tempereze melancolia. Licurici al saloanelor şi amintire a unei lumi disparate, abandonat pe scenă. Mi-a apărut brusc în clarobscurul vieţii care pune stăpânire pe cel care sunt acum, cel care se îndepărtează lent de teatru.” (p. 13)

„În inima nopţii, candelabrul ne protejează de tenebre.” (p. 14)

„Candelabrul nu-i un astru secundar, aşa cum este luna în Occident, ci este soarele teatrului. Un soare cu puteri extreme, care nu acţionează decât atunci când celălalt soare, cosmic, se retrage. Unul răsare pe când celălalt apune.” (p. 16)

„Concentrarea pe o singură sursă de lumină va surveni mai târziu. Candelabrul solitar confirmă că puterea a fost preluată, aproape monarhic, de o lumină unică, spre care converg toate privirile şi care, dincolo de cerinţele tehnice de iluminare, confirmă ordinea unei societăţi centralizate.” (p. 19)

„Candelabrul nu convine celor solitari.” (p. 26)

„Să rezişti forţei prin forţă, aceasta este lecţia candelabrelor. Să te retragi în frumuseţe… şi în tot ce presupune ea ca formă de respingere a gunoiului şi a kitsch-ului cultivate cu fervoare pe multe dintre scenele actuale!” (p. 110)

„Izolat, un cristal, unul singur, pare a fi deopotrivă lacrimă şi surâs. Asta mă trimite cu gândul la celebra indicaţie a lui Cehov, care voia ca anumite replici să fie rostite printre lacrimi, cu zâmbetul pe buze. Indicaţie pe care o respectă simbolic candelabrul din Livada de vişini, cel al dispariţiei luminoase. Cineva se stinge, dar candelabrul încă luminează. O persistenţă!” (p. 117)