Despre semiotică avant la lettre – un fel de recenzie: Augustin, De magistro

Dialogul De Magistro, ultimul dialog din seria scrierilor ce abordează o atare formă a Sfântului Augustin (354–430 a.D.) tratează o problematică diversă și având o complexitate aparte, problematică ce este adesea considerată ca fiind aceea a posibilității existenței procesului de învățare, respectiv aceea a rolului învățătorului în procesul de cunoaștere ⁱ.

Într-o discuție de o acuitate deosebită cu fiul său – Adeodatus – ce va fi murit la vârsta de doar 17 ani, Augustin rămâne fidel tradiției latine din care face parte – aceea de a conferi memoriei copilului pierdut atât de devreme o operă artistică – dar se îndepărtează de aceasta, mai bine spus, se racordează la însuși filonul dialectic socratic. Deși este discutabil dacă o atare formă ar fi sau nu conformă dogmei creștine (susținători existând de ambele părți) ceea ce poate fi găsit ca fiind de maximă relevanță este conținutul ideatic inovator.

Astfel, atarea expunere nu își propune să fie în niciun fel o recenzie, așa cum nici expunerea pe care am realizat-o Dialogurilor Socratice aici nu a fost stricto sensu o recenzie, ci mai mult o focalizare asupra unor anumite aspecte ce pot oferi căi de lectură și de abordare, ce pot aduce-lângă anumite texte care de prea multe ori ajung să fie evitate.

Ceea ce îmi propun, mai degrabă, este ca printr-o analiză conceptuală să pot oferi o perspectiva capabilă să elimine anumite prejudecăți livrești: anume că Sfântul Augustin ar fi relevant doar pentru o categorie restrânsă de specialiști sau de oameni interesați. Nimic mai fals, iar prin încercarea de a arăta ce este un semn pentru acesta voi vrea să ilustrez contrariul.

Încep prin a observa că numeroși comentatori contemporani văd în Sfântul Augustin unul dintre cei mai importanți reprezentanți avant la lettre ai semioticii moderne. ⁱⁱ Nu doar că acesta operează o serie de numeroase distincții, observând atât invaliditatea concepțiilor ce ar reduce limbajul la cuvinte și viceversa, dar mai mult, acesta chiar tentează la a conferi o definiție a conceptului de semn luând în calcul atât potențialitatea unui semn, cât și manifestarea sa propriu-zis.

Înainte de a continua, trebuie spus că Augustin nu încetează să lucreze cu un anumit set de presupoziții pe care le are în vedere. Acestea sunt acelea că: „limbajul este un instrument esențial de mediere a propriei relații dintre subiect, lume și mințile celorlalți; există o distincție între semne și ceea ce semnifică, respectiv faptul că lumea sensibilă, mai precis relația noastră cu aceasta, se bazează pe experiență directă.”ⁱⁱⁱ

«Numim signa – semne – tot ceea ce în mod universal semnifică ceva și am văzut că și cuvintele sunt semne.»

Augustin observă că în ciuda faptului că adesea putem întâlni „semne militare” o astfel de raportare nu ar fi cu adevărat productivă înțelegerii semnelor lingvistice. Așa cum „orice cal este un animal, dar nu orice animal este un cal”, se remarcă faptul că orice cuvânt este, în fond, un semn, acest lucru neînsemnând că doar cuvintele pot căpăta statutul de semn.

La fel de important este că, în numeroase cazuri, un semn nu doar că desemnează ceva (raport față de obiect), ci se desemnează pe sine, așa cum însuși termenii de „cuvânt” sau de „semn” au capacitatea să o facă.

Ba mai mult, chiar în cazul conjuncțiilor, care nu au rol de a desemna ceva și aparent nu se desemnează nici pe sine, se poate opina că acestea desemnează un nume și, deci, capătă statut de semn, ceea ce ne readuce la ideea că orice cuvânt este indiscutabil un semn.

«Non erat in Christo est et non sed est in illo erat» («Nu era în Hristos da și nu, ci da a fost în el»)

Axându-se asupra unei propoziții preluate de la Sfântul Apostol Pavel (vezi mai sus), Augustin atrage atenția asupra ideii că relevant nu ar fi instrumentul lingvistic (litere, prin extrapolare: cuvintele, propozițiile ș.a.m.d.), ci ceea ce semnificăm prin acestea, adică realitatea empirică la care trimite această realitate zis-lingvistică – în speță însăși existența lui Hristos pentru atarele exemplu.

Din nou, observăm că pentru Augustin legătura semnelor cu cuvintele este una mult mai profundă, decât ar fi încercat să susțină anterior. Cu toate acestea, pesemne că ceea ce urmărește a demonstra este că, in nuce, importă nu cum un semn semnifică, ci ceea ce semnifică, recte obiectul de semnificat.

Se operează, în plus, o analiză gramaticală, prin care Sfântul Augustin încearcă să îi arate lui Adeodatus că toate părțile de vorbire sunt, până la urmă nume.^iv Pe de-o parte pronumele, în forma sa cea mai nominală (substituie un nume), pe de altă parte, prin extensiune chiar toate celelalte părți de vorbire ar fi, de fapt, nume.

Oricât de dificile ar fi ideile susținute, Adeodatus ne oferă un rezumat clarifiant și grăitor al problematicii în secțiunea 19 printr-o definiție negativă a semnului:

«Lucrurile care nu semnifică nimic nu pot fi semne»

Nu în ultimul rând, facem la rândul nostru apel la o sinteză ce încheie ceea ce am putea numi protoconcepția semiotică a Sfântului Augustin, sinteză realizată în text chiar de tânărul Adeodatus, la invitația tatălui său:

• Prin semne se pot desemna alte semne;

• Prin semne se pot desemna lucruri care nu sunt semne;

• Chiar fără semne putem demonstra acțiuni săvârșindu-le (întrebați ce e mersul, putem începe să mergem);

• Dat fiind pluralitatea limbilor, semnele sunt aceleași, deși se pot exprima diferit. Mai bine spus, deși semnele nu sunt aceleași, realitatea / obiectul pe care îl semnifică este identic;

• Fiecare semn se desemnează pe sine însuși (raport de identitate cu sine);

În fine, voi încheia aducând în vedere componenta aporetică a discursului augustinian, întrucât după o atât de vastă raționare, observația că „a te ocupa de cuvinte cu ajutorul cuvintelor” este o metodă departe de a fi optimă nu încetează să răsară.

Pe scurt, nefiind un dialog absolut deloc facil, dar nici un text strict de credință creștină (aș spune că aceasta comportă mai mult o componentă tangențială), De magistro este parte a acelei categorii de cărți pentru care merită să te scufunzi, asemenea unui scufundător din Delos – pentru a-l parafraza pe Platon – și la care trebuie revenit. Din partea mea, o recomandare insistentă, în măsura în care se mai poate aceasta găsi în ediție bilingvă, tradusă și însoțită de studiul introductiv al lui Eugen Munteanu.

Prezentare realizată grație cursului de Filosofie Medievală a Universității din București, organizat de lect. dr. Marin Bălan.

Editură: Institutul European, Iași

Anul apariției: 1995

Traducere, introducere, note și comentarii, tabel cronologic și bibliografie: Eugen Munteanu

Număr de pagini: 264

Format: 1/16 (54X84);

I.S.B.N.: 973-9148-62-X

Surse imagini: pentru imaginea din articol: www.visitstaugustine.com (pictor: Philippe de Champaigne); pentru copertă: www.anticariatalbert.com.