„Aviatorul” de Evgheni Volodazkin (fragment)

Aviatorul

Evgheni Volodazkin

(roman)

Traducere din rusă de Adriana Liciu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2017

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

„Mi se pare admirabil faptul că Vodolazkin nu exploatează succesul din Laur, ci alege pentru acest nou roman o cu totul altă cale. Rezultatul e o carte cu excepționale calități literare, care nu decurg din detaliile șocante, nici din întorsăturile spectaculoase de situație, ci sunt izbânda exclusivă a mijloacelor de limbaj.“

Dmitri Bîkov

„Aviatorul e în primul rând o carte despre atributele schimbătoare ale istoriei și despre imposibilitatea de a conserva și a face să dăinuie trecutul. Nu a fost încă descoperit azotul lichid care să păstreze sunetele, mirosurile și limba lumii dispărute. Nu întâmplător sunt ignorate atât de demonstrativ în roman «evenimentele istorice», din care rămân numai niște fulgi răzleţi de zăpadă, căzuţi pe gulerul pictorului începător, în octombrie 1917.“

Tatiana Sohareva

Când Innokenti Platonov se trezește într-un spital, își dă seama că suferă de pierderea completă a memoriei: nu-și poate aminti nici propriul nume, cu atât mai puţin ocupașia, nu știe unde se află sau cum a ajuns aici. Singura informașie pe care i-o împărtășește medicul său este că îl cheamă Innokenti Platonov, și tot el îl îndeamnă să șină un jurnal amănunșit și să noteze, pe lângă experienșele cotidiene, orice alt detaliu care îi vine în minte. Jurnalul lui Platonov e un fascinant caleidoscop de imagini, chipuri, cuvinte care sfârșesc prin a reconstitui povestea vieșii unui tânăr din Rusia începutului de secol XX, în același timp amuzantă, senzuală și plină de melancolie.

Eroul lui Vodolazkin recompune astfel istoria, dar nu pe cea din manuale, căci pentru el preţioase sunt cu totul alte lucruri decât așa-numitele evenimente capitale; Aviatorul este un mare roman despre o altă istorie: a sentimentelor, a sunetelor, a mirosurilor, a culorilor…

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în știinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări știinţifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferinţa internaţională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998–2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München, monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiţie, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează ca romancier în 2005 cu Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov (Humanitas Fiction, 2015) care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Humanitas Fiction, 2014), care devine revelaţia literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga — Premiul întâi și Premiul cititorilor, Locul întâi — și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnîi Bestseller (Bestsellerul Naţional) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga — Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea.

Romanele lui Evgheni Vodolazkin sunt în curs de traducere în peste treizeci de ţări.

*****

– Fragment –

În toate aceste zile nu am avut putere. Nu am nici astăzi. În cap mi se învârteşte ceva ciudat: „Aviator Platonov“. E tot o zicere?

Îl întreb pe Geiger:

— Doctore, am fost aviator?

— Din câte ştiu eu – nu…

Dar unde mi s-a spus aviator? Nu la Kuokkala? Exact, la Kuokkala! Îi strig lui Geiger:

— Numele e legat de Kuokkala, unde eu… Unde noi…

Aţi fost la Kuokkala, doctore?

— Acum se numeşte cumva altfel.

— Cum?

— Păi, să zicem, Repino… Principalul e să îţi scrii amintirea.

O să scriu – mâine. Am obosit.

Sâmbătă

Sunt cu vărul meu Seva la golful Finic. Seva e fiul fratelui mamei mele: în copilărie, această explicare a felului cum suntem rude suna pentru mine îngrozitor de complicat. Nici acum nu o spun fără ezitări. Văr, fireşte, e ceva mai uşor, dar cel mai bine e Seva. Părinţii lui Seva au la Kuokkala o casă.

Înalţ cu el un zmeu. Alergăm pe plaja peste care coboară seara, chiar la marginea apei. Uneori luăm apă pe tălpile goale, şi stropii sclipesc în soarele care apune. Ne închipuim aviatori. Zburăm în doi: pe locul din faţă – eu, pe cel din spate – Seva. Acolo, în cerul rece, e pustietate, singurătate, dar pe noi ne încălzeşte prietenia noastră. Dacă o să pierim, o să pierim împreună: asta apropie. Încercăm să schimbăm câteva cuvinte – acolo, sus –, dar cuvintele noastre sunt luate de vânt.

— Aviator Platonov! îmi strigă din spate Seva. Aviator Platonov, direcţia localităţii Kuokkala!

Nu înţeleg de ce i se adresează Seva aşa de protocolar unui coleg. Poate pentru ca Platonov să nu uite că e aviator. Vocea subţire a lui Seva (aşa i-a şi rămas) răsună peste întreaga localitate survolată de noi. Câteodată se amestecă cu ţipetele pescăruşilor şi aproape că nu se mai deosebeşte de ele. Strigătul ăsta, la drept vorbind, mă enervează rău. Uitându-mă la faţa lui fericită, nu găsesc în mine puterea de a-l ruga să tacă. De fapt, datorită ciudatului timbru de pasăre l-am şi ţinut minte.

Înainte de culcare ni se dă lapte fierbinte cu miere. În general, nu-mi place laptele fierbinte, dar după un zbor pe deasupra golfului, cu vântul marin bătându-mi drept în faţă, nu ridic nici o obiecţie. Seva şi cu mine bem laptele – în ciuda faptului că abia a început să se răcească – cu înghiţituri mari, zgomotoase. Laptele îl aduce o lăptăreasă finlandeză, şi, mai ales dacă nu e fierbinte, e chiar foarte gustos. Încurcându-se în cuvintele ruseşti, finlandeza îşi laudă vaca. Vaca asta eu mi-o închipui semănând chiar cu lăptăreasa – imensă, tacticoasă, cu ochii larg căscaţi şi cu ugerul doldora.

Seva şi cu mine împărţim aceeaşi cameră din foișor. Are vedere de jur împrejur (în spate pădurea, în faţă marea), ceea ce pentru nişte aviatori cu experienţă nu e lipsit de importanţă. Poţi să-ţi dai seama oricând cum este vremea: e ceaţă deasupra mării – probabilitate de ploaie; valuri-berbeci şi clătinare a vârfurilor pinilor – vânt de furtună. Şi pinii, şi valurile îşi schimbă înfăţişarea în amurgul nopţii albe. Nu că apare vreo ameninţare în ele, nu, ci pur şi simplu îşi pierd blândeţea din timpul zilei. Aşa cum, văzând cum cade pe gânduri un om zâmbitor, simţi nelinişte.

— Dormi deja? întreabă în şoaptă Seva.

— Nu, răspund, dar nu mai am mult.

— Am văzut în spatele ferestrei o matahală.

Seva arată spre fereastra opusă mării.

— E un pin. Dormi.

După câteva minute se aude sforăitul lui Seva. Mă uit spre fereastra arătată de el. Văd matahala.

Marţi

Lui Geiger îi plac descrierile mele. A spus că mâna îmi e condusă de atotputernicul zeu al detaliilor. Frumoasă figură de stil: Geiger ştie să fie poetic.

— Dar până să îmi pierd memoria, n-am fost oare scriitor? întreb. Ori reporter de ziar?

Ridică din umeri.

— Ori altceva – pictor, de exemplu. Descrierile dumitale sunt foarte vizuale, aş zice eu.

— Atunci pictor sau scriitor?

— Descriitor de viaţă. Doar ne-am înţeles că, în general, nu ţi se va sufla.

— De-aceea aţi redus personalul la doi oameni?

— Da, ca să nu ia pe nimeni gura pe dinainte. Au rămas doi, cei mai de nădejde.

Râde.

După prânz, Geiger a plecat. L-am văzut pe coridor când a intrat Valentina – în palton, cu căciula în mână. I-am auzit paşii stingându-se, la început pe etaj, apoi pe scară. Două zile nu am rugat-o să stea culcată alături de mine, deşi visam la asta. Cu toată permisiunea lui Geiger (sau în ciuda ei?). Dar acum am rugat-o.

Şi iat-o deja alături, cu palma în palma mea. O şuviţă din părul ei îmi gâdilă o ureche. M-ar apăsa ideea de a fi surprinşi aşa. Dacă ar fi într-un alt fel, reprobabil, chiar indecent, nu m-ar speria, fiindcă la indecent te-ai putea aştepta în primul rând, dar aşa… Fiindcă acum e totul atât de subtil, îmi dă atâţia fiori, e atât de inexplicabil, şi nu mă părăsește senzaţia că a mai fost cândva. O întreb pe Valentina, i s-a mai întâmplat ceva de felul ăsta, are în legătură cu asta nişte amintiri reciclate, nu neapărat amintiri – presupuneri? Nu, răspunde, n-am avut, şi în general nici n-a fost nimic de felul ăsta, de unde să fie amintiri?

Atunci eu, doar n-am născocit, am avut cu adevărat. Stăteam culcaţi pe pat, iată, la fel de nemişcaţi, mână în mână, tâmplă lângă tâmplă. Nici atunci nu puteam să îmi înghit saliva – mă temeam să nu audă ea zgomotul, şi ca să-l justific am tuşit, atât de imateriale erau relaţiile noastre. Sau pentru eventualitatea că îmi va pârâi vreo încheietură – şi de-asta mă temeam, fiindcă, brusc, s-ar fi dus cu totul esența eterică, fragilă a relaţiilor noastre. În care nu era nimic trupesc. Îmi erau de-ajuns încheieturile mâinilor ei, degetul ei mic, unghia degetului ei mic – micuţă, ca un solz de sidef, neted şi trandafiriu. Scriu şi îmi tremură mâna. Da, de slăbiciune, de temperatură, dar şi de la prea marea încordare a simţurilor. Şi, în plus, pentru că memoria îmi ascunde tot restul. Ce-a fost asta?

— Ce-a fost asta? îi strig scăldat în lacrimi sorei Valentina. De ce nu-mi amintesc în întregime fericirea vieţii mele?

Valentina îşi apasă buzele răcoritoare de fruntea mea.

— Poate că atunci ar înceta să fie fericire.

Poate. Dar pentru a înţelege asta trebuie să îţi aminteşti tot.

Miercuri

Îmi amintesc. Şinele de tramvai pe râul îngheţat. Micul tramvai electric care răzbate de la un mal la altul, băncile de-a lungul ferestrelor. Privirea vatmanului sfredeleşte viscolul şi amurgul, dar malul celălalt tot nu se vede încă. Calea e abia luminată de felinare, în lumina lor instabilă orice imperfecţiune a gheţii pare o crăpătură, un hiat mişcător. Vatmanul e concentrat, el este ultimul care îşi pierde speranţa. Conductorul e şi el tare de înger, dar nu uită să-şi dea curaj cu câte-o duşcă dintr-o ploscă mică, căci gerul şi peisajul acesta selenar descurajează pe oricine, iar conductorul trebuie să rămână în formă. Vinde bilete, cinci copeici unul, le rupe cu degetele îngheţate. Sub el sunt zece stânjeni de apă, de-o parte şi de alta e viscol, dar fragila lui arcă, cu luminiţa galbenă pe gheaţă, se îndreaptă spre obiectivul ei – fleșa imensă, care se pierde în întuneric. Recunosc acest turn şi acest fluviu. Acum ştiu în ce oraş am trăit.

Joi

Fiindcă am iubit nemărginit Petersburgul. Întorcându-mă din alte locuri, simţeam, intens, fericire. Armonia lui se opunea în ochii mei haosului care mă speria şi mă dădea peste cap încă din copilărie. Acum nu pot reconstitui cum trebuie evenimentele vieţii mele, îmi amintesc doar că atunci când eram biciuit de valurile acestui haos, mă salva gândul la Petersburg – insula de care se sparg…

Valentina mi-a făcut acum o injecţie într-un loc moale. O vitamină. Vitaminele sunt dureroase, injecţiile astea sunt, cine ştie de ce, mult mai neplăcute decât injecţiile cu medicamente. Mi-am pierdut ideea…

A, da, armonie. Rigurozitate. Iată, sunt cu tata şi cu mama – eu la mijloc, ei în părţi, mă ţin de mâini, mergem pe strada Teatralnaia, de la Fontanka spre teatrul Aleksandrinski, chiar pe mijlocul străzii. Noi înşine suntem o întruchipare a simetriei, dacă vreţi, a armoniei. Şi mergem, iar tata îmi spune că distanţa dintre case este egală cu înălţimea case lor, și lungimea străzii este mai mare de zece ori decât înălţimea caselor. Teatrul creşte, se apropie, sperie. Norii se iuţesc pe cer. Da, uite: străzii i s-a schimbat după aceea numele, i s-a dat unul cumva mizer. De ce?

Dar mi-am amintit şi un incendiu. Nu incendiul propriu-zis, ci cum se duceau să îl stingă – pe Nevski, într-un început de toamnă, spre sfârşitul zilei. În faţă, pe un cal pana corbului – trâmbiţaşul. Cu trâmbiţa la gură, ca îngerul Apocalipsei. Trâmbiţează, făcând drum convoiului pompieresc, şi oamenii fug care-ncotro. Vizitiii dau bice cailor, îi ţin în frâu la marginea drumului şi încremenesc întorşi pe jumătate spre pompieri. Iar pe clocotitorul Nevski, în golul care s-a format, intră în goana mare carul cu pojarnici. Spate în spate, stau pe o bancă lungă, cu căşti de aramă, şi de asupra lor flutură steagul unităţii de pompieri. Lângă steag e comandantul, el bate clopotul. În impasibilitatea lor, pompierii sunt tragici, pe feţele lor joacă reflexele vâlvătăii care îi aşteaptă undeva, care arde deja undeva, nevăzută deocamdată.

Printre cei aflaţi în mers zboară frunze galben-aprins din grădina Ekaterininski, unde e incendiul. Eu şi mama stăm lipiţi de un grilaj de fontă şi ne uităm cum imponderabilitatea frunzelor se transmite carului: el se desprinde încet de pavele şi zboară la mică înălţime peste Nevski. După brecul cu pompierii pluteşte un car cu doi cai, cu răngi, tambururi cu furtunuri şi scări de incendiu; după el – un furgon medical, ca să salveze arşii. Plâng, şi mama spune să nu-mi fie frică, numai că eu nu plâng de frică – ci fiindcă sunt copleșit de prea multe simţăminte. De entuziasm pentru curajul şi măreţia acestor oameni, pentru că plutesc atât de falnic pe lângă mulţimea încremenită în zgomotul clopotelor.

Doream teribil să mă fac comandant de pompieri şi, de câte ori vedeam pompieri, le adresam rugămintea mută să mă ia în rândurile lor. Străbătând Nevski pe imperială, îmi imaginam invariabil că mă îndrept spre un incendiu. Mă ţineam solemn şi puţin trist, şi nu ştiam ce întorsătură aveau să ia toate astea în mijlocul vâlvătăii dezlănţuite, şi prindeam privirile entuziaste, iar la saluturile mulţimii, abia înclinând capul într-o parte, răspundeam numai din ochi. Judecând după toate, n-am devenit totuşi pompier, dar acum, când a mai trecut timp, nu regret.

Sâmbătă

Toată ziua de ieri a trecut cu examinarea. O impresie ciudată… Nu, nu m-a durut, nici măcar neplăcut nu mi-a fost. M-au uimit aparatele – n-am mai văzut niciodată aşa ceva. Sigur, nu sunt specialist în aparate, şi tot ce pot spune despre ele este doar senzaţia pe care am avut-o, dar această senzaţie e una neobişnuită.

— Am fost mult timp fără cunoştinţă? o întreb după aceea pe sora Valentina. Atât de mult, încât au putut să apară aparate noi?

În loc de răspuns, Valentina s-a culcat lângă mine. M-a mângâiat pe păr.

Aşa mă mângâia cândva Anastasia. Vasăzică a ieşit brusc la suprafaţă un nume. Nu îmi amintesc cine e, de ce mă mângâia, dar îmi amintesc că era Anastasia. Degetele ei umblau prin părul meu, când şi când încremeneau în reverie. Lunecau pe obraz spre ureche, pipăiau uşor relieful pavilionului urechii, şi eu le auzeam foşnetul incredibil de sonor. Se întâmpla ca Anastasia să îşi apese fruntea de fruntea mea şi să răsucească o şuviţă de-a ei împreună cu una de-a mea. Una luminoasă cu una întunecată. Asta ne lega teribil, eram atât de diferiţi.

— La ce vă gândiţi? mă întreabă Valentina.

— Spune-mi tu, bine?

— La ce te gândeşti?

Chiar la nimic. N-am, pur şi simplu, la ce să mă gândesc – nu-mi amintesc nimic. Uite, şi din Anastasia a rămas numai numele. Numele şi mirosul părului ei ca spicele de grâu – nici pe el nu l-am uitat. Dar poate că iau drept impresie rămasă intactă în memorie mirosul părului Valentinei. Sau aşa: mirosul părului Valentinei (tot ca spicele de grâu) îmi aminteşte ceea ce mă făcea cândva fericit.