Despre „Păpădiile” lui Kawabata și ființarea omului în floră

Background acustic: The Lark Ascending – Ralph Vaughan Williams

Proaspăt, melancolic, duios, filosofic, pe alocuri dureros, pur și inocent, romanul Păpădiile al lui Yasunari Kawabata este, în ciuda faptului că autorul nu a reușit să ducă până la capăt limitele universului său ficțional, un mare și folositor creator de sensuri și gânduri, de emoții și sentimente. Grație faptului că implică încontinuu lectorul în procesul de construire fantastică a universului livresc, Yasunari Kawabata reușește să țeasă o paradigmă optimistă de receptare a Universului prin dragoste și acceptare, prin empatie și curajul de a-ți accepta problemele, pentru a le putea depăși ulterior.

Cadrul inițial parcă este desprins din lirica japoneză, cu centrul de focalizare pe natură, un element constitutiv al întregului din care omul face parte. Câmpia plină cu flori, în special păpădii, este motivul anticipativ, care vertebrează întreaga scriitură și care marchează punctele importante ale narațiunii. Din punct de vedere simbolic, floarea este un element al „accederii cătreo viață spirituală”, specifică naturii esențiale a japonezilor, este un simbol al retragerii omului spre origine și o „figură arhetip a sufletului ca centru spiritual” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Pe parcursul romanului se validează ca motiv anticipativ, în primul rând prin titlu care oferă lectorului un anume cod de interpretare și un anumit orizont de așteptare. Încă de la acest element de paratextualitate, accentul se pune pe frăgezimea, prospețimea și fragilitatea personajelor: Husano, Ineko și mama sa. Această triadă gravitează în jurul conceptelor de dragoste, determinism, compasiune, solidaritate și boală. Ineko suferă de cecitate față de corpul uman, adică, pentru scurte perioade, nu mai vede corpul omului cu care intră în contact, ceea ce o îngrozește foarte tare, întrucât ajunge să nu-l mai vadă pe iubitul său, Husano. Totul își are originea în copilărie, când Ineko asistă la moartea violentă a tatălui său: în timpul orelor de echitație, când se aflau în aproprierea unei stânci din proximitatea mării, domnul Kizaki, tatăl, alunecă în timp ce călărea, corpul zdrobindu-i-se de marginile ascuțite ale stâncilor. Acest spectacol al morții are efecte severe asupra dezvoltării psihice a tinerei Ineko, cititorul constatând că cecitatea i se trage de la acest incident virulent. Orbirea față de corpul uman se pare că este un mecanism de apărare, de „retragere” din lume, în momentul confruntării cu evenimente neplăcute. Hisano și mama fetei o duc pe aceasta în Ikuta, la un spital de boli psihice pentru a o trata de acest sindrom ce îi poate afecta pe cei din jur: în alt caz, un bolnav suferind de orbire ocazională își sufocă propriul copil, de vreme ce nu l-a putut vedea. Iubitul lui Ineko nu este de acord cu spitalizarea și, implicit, instituționalizarea ființei dragi sale, și consideră că tânăra s-ar vindeca numai dacă cei doi se vor căsători.

Întreg arhipelagul textual este construit în jurul dialogului dintre mamă și iubitul fiicei sale, care înglobează discuții melancolice, filosofice și, pe alocuri, contradictorii pe teme despre trecut, prezent și viitor. Din acest motiv, putem spune că mama este un simbol al trecutului, Ineko, suferinda, este un atribut al prezentului, iar Husano este proiecția viitorului, iar faptul că „trecutul” discută cu „viitorul” marchează problematica determinismului și a impredictibilității evenimentelor. Pe de-o parte, mama consideră că ea este vinovată de boala fetei sale printr-o deducție prin descompunerea axei temporale în unități succesibile, independente una de cealaltă: gelozia este considerată a fi elementul germinativ al morții tatălui lui Ineko și, bineînțeles, a cecității, dat fiind faptul că, aflată sub imperiul acestui complex al lui Othello, femeia îl trimite pe soțul său împreună cu fiica sa la echitație pentru a se putea scuti de gândul infidelității lui, ceea ce ar fi generat exitusul lui Kizaki, deoarece, în lipsa cunoștințelor de echitație, nu ar fi putut să cadă de pe stâncă și, astfel, încă ar fi trăit. Această gândire este demontată însă de Husano care nu crede deloc în acest tip de determinism, în această idee a fatalității, căci argumentează că, în aceeași optică, derulând înapoi, se ajunge să se creadă că propria existență este vinovată de moartea lui Kizaki, ba chiar Universul ar fi de vină pentru asta. Husano consideră, aidoma principiului antropic, că toate lucrurile și evenimentele sunt perfect calibrate pentru a se putea îndeplini voia divinității.

Simbolistica florilor irizează întreg discursul și face ca toate discuțiile dintre Husano și mama lui Ineko și toate evenimentele să aibă coerență. Dat fiind faptul că, în concepția lui Novalis floarea se identifică cu starea copilăriei și mai ales cu starea edenică, scenele evocatoare ale copilăriei lui Ineko au o rezonanță deosebită în construcția romanului, conferindu-i totodată naturalețe și puritate. Mai departe, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant conchid că imagistica florei reprezintă, alături de fluturi, sufletele morților, făcând astfel ca toate invocările imaginii paterne, care din fericire s-a estompat în trecut, să aibă importanță nu numai din punct de vedere narativ, ci și din punct de vedere constitutiv ale personajului central, Ineko. Floarea poate reprezenta astfel panta vieții omului care coboară adeseori spre extremitățile existenței, iar în cele din urmă, păpădiile, prin culoarea galbenă, au în esența lor componenta solară, apolinică, de concentrare a esențelor tari în sticluțele mici.

Recomand cu inimă deschisă parfumul intelectual și sentimental al Păpădiilor lui Kawabata ca evadare din mentalitatea gândirii europene și cunoașterea, conștientizarea și acceptarea unei culturi profund impresionante din care fiecare dintre noi merită să învețe câte ceva. Fie ca structura muzicală afectiva a textului să vă invite pe toți la meditație….și filosofare pe tema existenței.

Păpădiile de Yasunari Kawabata