Despre dragoste numai de … poveste

La începutul anului 2017 scriam despre o carte de povestiri total atipică: 100 de povestiri, fiecare povestire având fix 100 de cuvinte. Dan Rhodes – scriitor cu studii serioase de antropologie – și-a exersat în acest fel capacitatea de a condensa esența povestirii în cele 100 de cuvinte. Dincolo de provocare, evident că mai trebuia ceva: talent și multă tehnică. Cu alte cuvinte, nu orice hachiță personală devine și succes de casă.

Când am aflat că Dan Pleșa își scoate volumul de proze m-am hotărât instantaneu să o citesc. Și, nu știu de ce, gândul mi-a fugit la cartea pomenită mai sus. Poate pentru că văzusem pe contul de facebook al autorului câteva fragmente, poate pentru că știam că are studii de scenaristică și critică de film (la ora când scriu cronica cred că e deja încheiată încă o ediție a Cercului, unul dintre extrem de puținele locuri din București unde se vorbește aplicat despre film și „personajele” lui), n-aș putea să explic prea bine graba gândului de a face acele asocieri. Când am început să citesc, mi-am dat seama că dincolo de inuiția mea se afla acel ceva care nu m-a trădat (de această dată): atunci când e vorba de lecturi reușesc să fac niște corelații care și pe mine mă surprind, dar care-mi servesc drept justificare atunci când mă văd nevoită să explic de ce mi-a plăcut sau nu o carte. Povești de dragoste și neputință mi-a plăcut. Pe cât de repede se citește, pe atât de mult m-a încântat!

Aparenta antiteză din titlu nu e nici măcar miez de metaforă, ci expresia condensată a tot ceea ce înseamnă „s-a întâmplat în numele iubirii”. Da, când iubești pătimaș ești neputincios. Și Dan Pleșa redă foarte bine în scris neputința față de propria ta persoană, a celui care iubește; pur și simplu te abandonezi atât de mult celuilalt, încât uiți să-ți porți de grijă; obsesiile se instalează de la sine, devin firești (precum mănușa de dantelă pe care unul dintre personajele feminine o găsește pe lada din dormitor), micile rutine cotidiene se schimbă (te duci să cumperi mere de la aceeași persoană doar pentru că are un zâmbet năucitor), revizitezi locurile în care-ți făceai veacul în tinerețe (baruri, plaje) etc. Dar, pe cât de repede devii un obsedat (sau un posedat?) de iubire, pe atât de repede se instalează și fricile, anxietățile și … în cele din urmă, dezvrăjirea.

„Devenise un scriitor destul de cunoscut, dar tot nu putea lipi de el – știa asta – ericheta de scriitor important. Nu avea probleme cu editurile care-i publicau cărțile; nu se codeau. Avea un oarecare succes de public, dar acesta nu ținea mai mult de un sezon. Câștigase ceva premii mai mici, era invitat să țină prelegeri alături de scriitori de regulă prăfuiți, drept care participa din ce în ce mai rar la astfel de evenimente. Scria despre ce trăise, numai lucruri adevărate și pe care le cunoscuse pe pielea lui. Nu înțelegea de ce nu îi reușise acea scriere epocală care te proiecteză sigur în istoria culturii, în conștiința unei nații. Abordase toate temele mari, cu amănunte și în filigran, cu acuratețea și precizia cu care pot fi descrise doar de cel care le trăiește pe propria pele. Într-o zi și-a dat seama ce temă nu abordase. Ce-i lipsea operei sale, ca să fie completă și puternică. Nu scrisese despre moarte. A înțeles că nu are ce să mai facă. S-a lăsat de scris.”

Foto din arhiva autorului

Simptomele dragostei și neputinței le regăsești în fiecare poveste, oricât de scurtă ar fi ea (pentru că da, are și de 100 de cuvinte). Îți vine să rupi foaia când îți dai seama că Dan Pleșa trece dincolo de orice limită a suportabilității și taie adânc în carnea vieții cu un bisturiu al naibii de fin: e bisturiul dragostei. Una ce părea că nu (ne) mai trebuie, că e uitată de multă vreme. Dar, surpriză, dacă-ți scoți capul din laptop, dacă uiți de instagram, facebook și alte aplicații mai mult sau mai puțin inutile, îți dai seama că a trăi dragostea și neputința sunt acte firești, sunt ca respiratul și oftatul – fără ele nu se poate.

Dincolo de joaca de-a dimensiunea (conștientă sau nu), regăsim în toate prozele lui Dan Pleșa ceva mai mult decât un simplu exercițiu de stil; te izbește concretețea unor expresii cum ar fi: „Să arătăm ca un cuplu prin care renaște civilizația.”; „Avea doar singurătate înfășurată în jurul gâtului, o vulpe argintie vie, care își înfinge colții.”; „Da, secretul cumințeniei este lipsa ispitelor.”; „(…) după care se gândi că întotdeauna după alcool cuvintele încep să rănească.”; „De fapt, cel mai greu e să te smulgi dintr-o privire când iubești.”. Te surprinde suplețea stilului, indiferent cu ce tehnică operează, Dan Pleșa este impecabil; are și povestire tip proces-verbal (un fel de dare de seamă sau consemnare a unui fapt e viață); are și antiteze perfecte, are și vise topite-n fraze ce compun un suprarealism tangibil cu perfecțiunea; are și siropoșenii demne de citit în tren sau de dres amoruri frânte (să recunoaștem, toți am avut nevoie măcar o dată în viață de astfel de pre-texte ca să dăm frâu liber plânsului recuperator de după o despărțire ce părea capăt de lume).

„Am simțit genul acela de supărare care te apucă când ai făcut o mare prostie, care schimbă brutal și ireversibil ceva. Dacă eram puțin mai atent, cuțitul nu aluneca atât de rău și nu mă tăiam la carne. Dacă mă duceam cu o săptămână în urmă la dentist, acum durerea aceea înfiorătoare nu exista, viața mea era lină și puteam gândi normal, nu să fiu receptaculul unei dureri atroce. Dacă eram puțin atent, nu mă vedea copiind și acum nu eram pe hol, exclus din examen. Puțină atenție, puțin altfel, și momentul ăsta din care viața mea e cu totul alta, când durerea face ca trupul meu să fie altul, nu ar fi existat. Momentul acela în care există un înainte și un după, un după ireversibil și plin de consecințe.

Nu ar durea atât de mult dacă nu ar fi regretul că, undeva, după, stătea acum trei secunde, sau stătea încă din urmă cu zece ani, în puterea ta de a schimba și a face să nu se întâmple niciodată acest după. Regretul e cel mai apăsător.”

Dincolo de dragoste și suferință este viața ca atare. Iar Dan Pleșa este mai mult decât un voyeur, pentru că observația lui este a unui observator uitat, dacă mi-e permisă trimiterea la metodele de cercetare specifice științelor sociale. Pentru el a observa cotidianul este un reflex necondiționat și de o discreție incredibilă. Pur și simplu el traduce în cuvinte ceea ce nouă ni se pare de-o banalitate copleșitoare. Dar … punerea una lângă alta a acestor banalități dă naștere unei literaturi de bună calitate, cu ritm și stil, cu personaje și tramă. Cu alte cuvinte, Dan Pleșa este făcut să scrie scenarii de viață în proză!

Dincolo de faptul că există mici scăpări de redactare (supărătorul – pentru mine – servici găsit în două locuri, de exemplu) și câteva (extrem de puține) locuri în care te întrebi dacă nu cumva se putea și fără acele pasaje, Povești de dragoste și neputință este o carte pe care o puteți face cadou; în primul rând vouă și apoi celor pe care-i iubiți.

Povești de dragoste și neputință de Dan Pleșa