Daniel Stein, traducător

Motto: „Nimeni n-a uitat nimic și nimeni nu vrea să ierte nimic. De fapt, este foarte greu să ierți.” Ludmila Uliţkaia

După titlu, s-ar spune că avem în faţă o carte despre traducători. Daniel Stein este traducător, într-adevăr. Din jurnalul Hildei, aflăm că Daniel Stein face traducerea Noului Testament şi a altor texte din greacă în ivrit. Nişte traduceri existau deja, însă Daniel Stein le consideră aproximative, pline de inexactităţi şi chiar de erori. În câte limbi comunica Daniel Stein aflăm din acelaşi jurnal – foarte bine, în polonă, germană şi ivrit. Şlujba o ţinea în latină. Ca ghid pentru grupurile de turişti, vorbeşte în italiană, spaniolă, neogreacă, franceză, engleză şi română. Învaţă, la un moment dat, cu foarte multă uşurinţă, araba, ca să se poată înţelege direct cu oamenii.

De fapt, Daniel Stein vorbeşte, asemenea apostolilor, fiecăruia pe limba lui. Uneori, spune Hilda, ai crede că pentru traducător nu contează neapărat cuvintele alese pentru a comunica, mai curând contează energia din spatele acestor cuvinte, fiindcă traducerea nu se face în litera, ci în spiritul ei. Alteori, Daniel Stein afirmă că trebuie înţeleasă exact semnificaţia fiecărui cuvânt. Cel mai greu e să traduci împotriva voinţei tale, să faci transpunerea dintr-o limbă în alta a unor informaţii îngrozitoare, periculoase, aducătoare de moarte. Traducătorul (cu varianta translator) este un artizan al sensuriler, el poate aşeza uneori cuvintele în aşa fel încât mesajul să fie altul, modificat esenţial, să nu slujească informaţiei iniţiale, ci umanităţii. Aceasta se dovedeşte a fi misiunea lui Daniel Stein. Traducătorul nu e un trădător.

E greu să citeşti cartea aceasta, e şi mai greu să găseşti o formulă de a scrie despre ea. Dificultatea provine în primul rând din cantitatea copleşitoare de informaţii referitoare la istoria evreilor polonezi, însă cu adevărat cutremurător este să devii martor, prin cercetarea acestui material documentar imens, al întâmplărilor reconstituite în aşa fel încât memoria colectivă să păstreze, ca un avertisment, ororile pe care lipsa de umanitate le-a îngăduit.

Isac Hantman, medic şi supravieţuitor al masacralui din Emsk, participă ca expert la cercetarea materialelor pentru procesul de la Nürnberg. Din însemnările sale reiese că accesul la această arhivă a reprezentat experienţa cea mai dificilă prin care a trecut, fiindcă a avut negru pe alb dovada crimelor pe care oamenii le pot săvârşi împotriva altor oameni, captivi ei înşişi ai unei ideologii bolnave.

De altfel, un demers clar de strângere şi analiză a mărturiilor despre holocaust se evidenţiază şi prin formula romanului alcătuit din pagini de tip jurnal, memorii, corespondenţă şi documente de arhivă. Credinţa lui Daniel Stein este că uitarea nu trebuie să îşi facă loc în vieţile urmaşilor acestor supravieţuitori. Trebuie să li se spună tinerilor adevărul, care nu e unul singur, e suma adevărurilor fiecăruia. Ei trebuie să afle cum s-au petrecut lucrurile, mai ales că sensul istoriei şi grozăvia ei se văd cu mai multă acurateţe după un timp:

„În vremurile acelea, dezorientarea era enormă… Mai întâi au pierit oamenii normali. Au rezistat unii înzestrați cu psihic puternic și cu o anumită insensibilitate – încercarea aceasta nu era pentru oamenii delicați. Dacă aș fi psihiatru, aș scrie o lucrare despre modificarea psihicului în condiții extreme ale lagărelor. De altfel, asta ar fi doar o prima parte din cartea voluminoasă despre închisori și lagăre. Este nevoie de o asemenea carte, sunt încă multe de scris. Nu de mine. Sper s-o scrie alții.” (p.74)

În esenţă, Daniel Stein, traducător este o carte-şantier sau o carte-arhivă, un text care se construieşte încontinuu, pe mai multe dimensiuni, urmărind destine dramatice. Figura cea mai interesantă şi mai bine conturată este cea a traducătorului Daniel Stein, un personaj care are un corespondent în realitate, un supravieţuitor al lagărelor naziste pe nume Oswald Rufeisen, născut în Polonia în 1922 şi mort în Israel în 1998. Emblemă a ecumenismului, Daniel Stein se converteşte la catolicism şi ridică, ajutat de enoriaşi, o biserică a tuturor dezmoşteniţilor sorţii, un azil de noaptesalvator pentru toţi cei aflaţi la mare cumpănă.

Daniel Stein se simte responsabil de viaţa celor care îi ies în cale, însă nu-i poate salva pe toţi, nu poate salva decât foarte puţini. Iar istoria acestor intervenţii în destinul altora începe în 1941, într-un orăşel din sudul Poloniei, ai cărui locuitori erau în majoritate evrei. Cuprinşi de panică, locuitorii oraşului pleacă spre Cracovia, dar rămân cei mai mulţi dintre ei într-o tabără de refugiaţi. Daniel şi fratele lui se despart de părinţi, pe care nu-i vor mai revedea niciodată. Tatăl le cere băieţilor să plece singuri mai departe, fiindcă nu voia ca ei, bătrâni şi obosiţi, să le devină povară. Pentru că luptase în primul Război Mondial în armata germană de la care primise şi o decoraţie, tatăl îşi face iluzia că nemţii nu le vor face rău. Nu se va întâmpla aşa, tatăl greşeşte – ulterior ies la iveală umilinţele şi bestialitatea cu care sunt executaţi în masă refugiaţii evrei. Un timp, nu mult, Daniel a împărtăşit buna-credinţă şi speranţa tatălui cu privire la ordinea nemţească – ironia amară e la vedere:

„La vremea aceea eram atât de naiv, încât nu puteam să cred că nemții au un plan de exterminare a evreilor bine pus la punct. Fusesem educat în spiritul respectului pentru cultura germană și mă certam cu prietenii, încercând să-i conving că actele izolate de umilire și violență nu sunt decât urmarea haosului creat. Susțineam sus și tare: Nu se poate întâmpla așa ceva! Nu dați ascultare clevetirilor! În curând nemții vor face ordine!” (p. 83)

Foarte tânăr, cu o minte strălucitoare, educat într-o familie cu valori puternice, crescut în iubire faţă de oameni, tânărul Dieter (Daniel este numele său de preoţie) este aruncat în apele tulburi ale unui conflict cumplit. Pentru a supravieţui, îşi schimbă identitatea, ascunzându-şi originea evreiască, şi ajunge, printr-o ironie a sorţii, traducător în slujba nemţilor, la Gestapo. Trecerea pe la NKVD este consemnată de asemenea ca o pată neagră în dosarul său de refugiat, deşi îi este recunoscut aportul la salvarea a sute de evrei.

Pentru că are acces la informaţii, Dieter Stein îi avertizează pe partizani în privinţa operaţiunilor ordonate de comandamentul german pentru lichidarea evreilor. Uneori nu e crezut, alteori oamenii sunt victimele unor înţelegeri subterane care, ulterior, nu mai sunt respectate:

„Începând cu prima mea arestare, din 13 iulie 1941, și până la sfârșitul războiului, puteam fi ucis în fiecare zi. Pot să spun chiar că de multe ori ar fi trebuit să mor. Am fost salvat de fiecare dată în chip miraculos. Dacă omul se poate obișnui cu miracolele, atunci eu m-am deprins cu ele în timpul războiului. Dar, în zilele acelea, miracolele abia începeau pentru mine. Ce se înțelege în general prin miracol? Ceva ce n-a văzut nimeni, ceva ce nu s-a întâmplat niciodată? Ceva ce trece dincolo de limitele experiențelor noastre? Ceva ce contrazice bunul-simț? Ceva ce e puțin probabil să se întâmple sau se întâmplă atât de rar, încât nu există martori? De exemplu: la mijlocul lui iulie în orașul Wilno a căzut pe neașteptate zăpadă – este acesta un miracol.” (p. 83)

Reîntors în Polonia în 1945, Daniel se îndreptase spre mănăstirea Carmeliților, ca aspirant la singurul loc vacant pentru călugări novici. Starețul l-a preferat pe el, pentru că era evreu – și ca evreu, n-ar fi avut aproape deloc șanse să fie primit în biserică. Celălalt candidat era un tânăr actor de la teatrul din localitate, Karol Wojtyła pe numele lui. Alegerea starețului a fost corectă, fiindcă, aşa cum ştim, pe celălalt îl aștepta deja un alt destin în biserică. Mai multe pagini din cartea aceasta-document îi sunt dedicate papei Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła.

Câteva capitole sunt intitulate Din discuţiile fratelui Daniel Stein cu elevii. Discuţiile cu tinerii despre fac parte din misiunea pe care acest slujitor al oamenilor o duce până la capăt, contribuind la naşterea conştiinţei sociale. Traducătorul este un model, fără a avea această intenţie:

„Am descoperit că, pentru un profesor, agerimea minții, priceperea de a pune întrebări, de a le întoarce pe dos și chiar de a le desființa nu sunt mai puțin importante decât substanța însăși a învățării. Am înțeles atunci că-n esența ei, cunoașterea de sine (…) înseamnă șlefuirea minții și lucrul constant la dezvoltarea gândirii, că toate fac la un loc conținutul vieții.” (p. 21)

Excelent organizator, foarte energic, călugărul străbate pe motoreta lui Vespa ţinuturile aride ce ascund material explozibil pentru a rezolva tot felul de situaţii, multe conflictuale – ca acelea care au loc în Israel după Războiul Celor Şase Zile.

Ludmila Uliţkaia realizează de fapt portretul omului cu autentică generozitate interioară care se pune în slujba semenilor, renunţând la sine, fără să renunţa la „libertatea de care foarte puţini au nevoie”. Daniel Stein mărturiseşte, la un moment dat, că a murit de sute de ori alături de cei pe care nu i-a putut salva. Pe el, moartea îl ocoleşte, nu şi ororile războiului. E chinuit de propriile întrebări şi are şi el conştiinţa încărcată:

„Războiul, iar războiul… Nimic nu e pe lume mai mârșav și mai împotriva firii decât războiul. Războiul desfigurează nu numai viața, ci și moartea. În război moartea e sângeroasă, e întotdeauna violentă, e moartea însoțită pretutindeni de frica animalică, dar tot ce mi-a fost dat să văd – asasinatele în masă, execuțiile evreilor și partizanilor – este fatal, distrugător și pentru executanții acestor grozăvii. Se știe prea puțin despre cei care au săvârșit omorurile.” (p. 121)

În Israel, Daniel Stein se confruntă cu alte probleme, în esenţă născute din lipsa toleranţei faţă de cel care e diferit. Atitudinea sa tranşantă faţă de extremişti, indiferent de tabără, şi obişnuinţa de a acţiona liber de orice constrângeri cu singurul scop de a face bine îl transformă în ţinta celor mai diverse atacuri, venite inclusiv din sânul biserii catolice pe care o reprezintă. E greu de trăit într-o altă ţară, e greu de murit, dar cale de întors nu mai există pentru mulţi dintre evreii refugiaţi din Polonia, pentru refugiaţi, în general:

„Ce lucru complicat e să îngropi un creștin, mai ales dacă nu e călugăr care să-și ducă viața în mănăstire, în același loc în care sunt și grădina, și pământul, și cimitirul, sau, dacă nu e arab, dintre cei care s-au adaptat mai bine decât alții, ci e un om care n-a prins aici rădăcini, a nimerit în Israel mai mult sau mai puțin din întâmplare și nu aparține nici clerului, nici birocraților. Câte tragedii sunt: vin imigranții cu familii mixte, își aduc mamele bătrâne care, în multe cazuri, sunt catolice, în altele, mai puține, sunt ortodoxe, iar când mor începe povestea, ceva de nedescris: este imposibil să le îngropi. Sunt cimitire evreiești, acolo sunt îngropați numai iudeii, sunt cimitire creștine ale mănăstirilor unde sunt refuzați străinii din lipsă de locuri. O bucată de pământ în cimitir e turbat de scumpă, oamenii săraci n-au atâția bani. Dar noi, cei din Polonia, știm prea bine câți oameni pot să încapă în pământ.” (p. 123)

Formula epistolară a romanului contribuie la impresia de text-document, reconstituind istoria mare din istoriile personale. Un lucru neobişnuit: povestea pe care o afli dintr-o scrisoare, cum e cea a Grażynei către Viktoria, este continuată în capitolul următor de însemnările lui Daniel. Tehnica aceasta a preluării istoriei de către altcineva în capitolul următor dă complexitate personajelor, le face memorabile prin faptul că se vorbeşte mai mult despre ele, deşi ele sunt, cu excepţia lui Daniel Stein, tranzitorii, iar rolul lor esenţial în poveste este acela de a fi trecut prin viaţa traducătorului.

Conţinutul scrisorilor impresionează prin amestecul de viaţă personală şi viaţă colectivă. Iată cum se încheie una dintre scrisorile amicale, din care transpar idealuri, sentimentul apartenenţei la o generaţie care are misiunea salvării unei ţări cu destin dramatic. Oamenii simpli trăiesc cu imperativul unei datorii măreţe pe care o au faţă de patrie şi faţă de adevăr:

„Deocamdată mă aşez la Wriclaw, nu ştiu cum o să meargă treaba mai departe, până una alta am renunţat la ideea plecării în Palestina. Vreau să construiesc o Polonie nouă. E atâta ruină şi sărăcie, cu asta trebuie luptat, ţara trebuie ridicată. Salutări soţiei tale,

Al tău Ephraim Tsvik” (p. 26)

Deşi este o ficţiune, romanul rămâne foarte aproape de întâmplările reale, aşa cum aflăm din scrisorile autoarei, corespondenţă inedită inserată în corpul fără linii precise al acestei construcţii narative impresionante. Portretul lui Daniel Stein se bazează pe propriile mărturii, impresionante prin simplitate şi adevărul rostit până la capăt, cu orice risc. Dar despre acest om neobişnuit vorbesc mulţi dintre cei care l-au cunoscut, de la cei pe care i-a salvat de la moarte, la cei alături de care călătoreşte prin deşertul Ţării Sfinte, vorbind despre puterea credinţei, frumuseţea vieţii şi ideile în slujba cărora s-a aflat, purtat de un destin aparte. Prin amploarea viziunii şi dimensiunea reflexivă, textul Ludmilei Uliţkaia se apropie de complexitatea cronicii tolstoiene din Război şi pace. Ca formulă narativă şi problematică, se impune ca un roman fundamental în marea literatură despre condiţia umană, o scriere impresionantă, vie, cu valoare de document.

Las mai jos alte fragmente:

„Numai un om liber în sufletul lui poate să-și râdă de el și să-i lase și pe alții să râdă de el.” (p. 40)

„Lucrul cel mai important e să ajungi să înțelegi viața în întregul ei. Înainte vreme, simțeam că există o ierarhie a evenimentelor în viața de zi cu zi și, comparându-le unele cu altele, le împărțeam în funcție de însemnătatea lor. Senzația asta dispare pe urmă, evenimentele și faptele însemnate și neînsemnate se dovedesc a fi egale, sau, mai exact spus, important este ce faci chiar în momentul acesta… ” (p. 192)

„Să știi că ai dreptate – e greu să trăiești fără să te înțelegi cu cei din familie. Dar aici e vorba, dragul meu Alon, despre o chestiune de reciprocitate, ei nu te înțeleg pe tine, tu nu-i înțelegi pe ei. În general, în lumea noastră sunt probleme grele cu înțelegerea: în mare, nimeni nu înțelege pe nimeni. Aș spune chiar că oamenii nu se înțeleg pe ei înșiși.” (p. 44)

„Refuzul tău de a-mi citi cartea m-a surprins teribil: la început m-am simțit jignit, pe urmă am înțeles că faci parte dintre aceia care nu vor să știe nimic despre trecut ca să-și păstreze echilibrul în prezent. Am mai cunoscut astfel de oameni. Dacă acceptăm să ștergem trecutul din memoria noastră și să ne ferim copiii de grozăviile acelor ani, vom fi vinovați în fața generațiilor viitoare. Experiența Holocaustului trebuie să intre în conștiința oamenilor – fie și numai pentru a cinsti memoria celor care au murit.” (p. 53)

„Era genul femeilor care înfloresc odată cu zorile – dimineața vesele și tandre, seara obosite și închise în ele. Sunt un bun cunoscător al femeilor, prea bun pentru un călugăr. Îți văd zâmbetul amuzat, dragă Władek. Cred că legământul pe care l-am făcut a scăpat lumea de un mare crai, îmi plac femeile foarte mult. Mare fericire că nu sunt căsătorit, i-aș da emoții mari soției tot uitându-mă după femei. Cu atât mai mult cu cât toate mi se par atrăgătoare.” (p. 121)

„Mult mai multe știu despre moarte decât despre femei.” (p. 121)

„Ții minte, e menționat în Biblie trandafirul din Saron. Este trandafirul din Valea Șaron. Aici n-a existat agricultură timp de o mie de ani, erau numai mlaștini. La sfârșitul secolului al XIX-lea au venit zeci de familii din Basarabia, voiau să transforme locurile astea în grădini, dar n-au reușit până când baronul Rothschild nu le-a dat bani și n-a trimis specialiști. Abia atunci lucrurile s-au mișcat, au fost secate mlaștinile, au început să valorifice pământurile. Daniel ne-a arătat plantațiile de viță-de-vie și livezile minunate. Se văd chiar de la mormântul lui Rothschild, el a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat aici. Uite un om fericit, și-a folosit banii cu înțelepciune, cu ajutorul banilor mlaștinile s-a transformat în livezi și fructele lor se vând în întreaga lume. Aici se află și un laborator de genetică, fac pur și simplu minuni în el. Important e că Daniel le știe pe toate, ne-a arătat soiuri diferite și ne-a povestit despre flori. Știe exact care sunt plantele din timpurile biblice și care au fost aduse pe urmă. La Zihron Iakov se află și o mică grădină botanică, plantele de aici sunt menționate în Biblie. Lipsește doar cedrul libanez, nu vrea să crească singur, nu se știe de ce. E nevoie de mult efort ca să fie cultivat aici. E îngrijit fiecare copac. Toți copacii au fișă personală. În vechime aici creșteau păduri de cedri și stejari. Există o știință, paleobotanica biblică, iar savanții, închipuiește-ți, au realizat tabloul complet al naturii din locurile astea, așa cum arăta ea acum două, trei mii de ani. În timp ce vizitam gradina, a venit un botanist, un arab pe nume Moussa, a picat la țanc, ne-a arătat o plantă care n-are nimic deosebit, dar seamănă mult cu rugul din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. Se pare că plantă are un conținut bogat în uleiuri eterice și, chiar dacă aprinzi cu grijă un chibrit, spune el, uleiurile încep să ardă în jurul ei se aprinde o flacăra, dar planta rămâne întreagă. Rugul aprins!” (p. 126)