Coronița de spini a non-sensului

„…și numai pe oameni îi dezbină iubirea!” (A. T. Branca – punctul de sprijin)

 Scriitoarea A. T. Branca propune, la aproape prima vedere a începutului de carte, „o poezie a Precauției… existențialiste”.  Nu a precauției sociale sau a celei raportate la marii maeștri, din perspectiva unui discipol! Chiar dacă primul poem te-ar putea ispiti să crezi așa ceva, despre marii maeștri comunicându-se că „spun câteva vorbe, niciodată mai multe.” (p.8) Din perspectiva poemului final, „timpul blazării” (p.102), este și o provocare, nu numai pentru blazarea marilor maeștri, dar și pentru discipoli, acest poem, filosofic, fiind un exordiu delicat la o altfel de teorie a (non) sensului, observându-se fenomenul (fenomenologia?) „mimării seninătății cu eleganță”! Sunt anumite repetiții în acest ultim poem, sesizabile, la urma urmelor, și în orice iubire (și de poezie!), oportună sau nu: „obosită de atâta împărtășită risipă/ iubirea a devenit inoportună/ de atâta credință irosită/ emoțiile au devenit indezirabile/ simțurile vorbesc o limbă moartă// e ușor atunci să crezi că vor amuți/ că viața o să te lase să rămâi la distanță/ să trăiești un timp glorios al blazării/ din care să crezi că storci ultima picătură/ să simți ambrozia estompării ființei/ și evanescența risipirii,/ dar să te împotrivești firii/ e adevăratul nonsens.”

Structural-estetic însă, nu mai este nicio precauție! A.T. Branca scrie (și publică) o poezie „coaptă”, matură, adaptând, când este cazul, temele majore la „mofturile” contemporane: telefonie mobilă, internet, războiul noului țar, precum în „numărătoarea inversă” (p.35-36): „… s-au dezlănțuit furiile și au năpădit lumea/ s-au adunat toți fâlfâind brațele în largi bătăi/ năuciți în rosturile lor mărunte// în ambițiile lor înălțate ca roțile – ochii lumii/ deasupra pământului// când în larma înspăimântătoare a armelor/ s-au făcut țăndări deodată paharele înalte pline/ de visuri/ în deșertăciunea iluzionării de sine unii/ au anunțat apocalipsa/ – numărătoarea inversă/ în revelația țarului/ de a smulge din rădăcină copacul binelui și răului/ de a-i ridica în crucea orizontului coroana/ – numărătoarea inversă/ în revelația marilor corbi/ de a instaura legea marțială asupra fragilității.”

Fragilitatea autoarei, mai corect delicatețea ei (scuzați repetiția) ține morțiș să se opună (prin cuvânt) distopiei realității (sau realității distopice), o lume „suprapopulată, în care trăim eu și tu” (p.62), unde se duc cruciade împotriva visării, unde clopotul de sticlă al Sylviei Plath încă „bate”, dar se poate surprinde „alăturarea” aproape kafkiană: „rumoarea stârnită din uimire/ că sunt aixi ruptă de conveninețe și cotidian/ târăște în derizoriu năzuințele, dar tac/ și caut refugiu în neascultare/ caut o punte peste coasta abruptă dintre lumi/ acolo unde torentele de lumină au eșuat// dincolo de dunga de sânge zvântat, orașul/ își șterge fața de sudorile muncitorilor în vers/ tineri triști, bătrâni decrepiți/ încolonați în aria unui marș terifiant/ dar să vezi! mistuită de arsură mă alătur lor.”

Uneori este evidentă sau poți ghici/intui „proza necesară, inevitabilă a vieții” care merge mai departe ca un tăvălug:

„nu e nevoie de un sobor de preoți să pună cruce trăirilor/ mângâierea uitării e de ajuns/ tandrețea crudă a nepăsării/ obrazul întors spre povestea celuilalt obraz/ întunecat de nesentimente”.

Totuși, dincolo de complexitatea poemelor sale, autoportretul poate fi clar:

„sunt o visătoare. pentru mine libertatea nu e o utopie”

Deși, când te joci cu Visul-Libertatea-Utopia, înțelegi cumva că A. T. Branca este o exploratoare curajoasă a omenescului, teribilă fiind „însemnarea” de la paginile 16-18, unde explorarea duce spre „nepotrivirea dintre lumile omului”, unele adevărate, altele închipuite, auzindu-se „vacarmul prejudecăților părinților, copiilor, fraților, prietenilor, soților, partenerilor conjugali conflictuali” (asta aduce aminte de zeul lui Marian Coman care auzea toate gândurile oamenilor!), consemnându-se luptele oarbe dintre binele și răul interior, abrutizarea, neîmpăcarea, plânsul de milă, „deruta provocată de neînțelegerea formei și fondului/ aparențele înșelătoare ale moralității sfidătoare/ dictatura nonsensului instaurat ca unic adevăr/ războiul împotriva fiorului cald și a tot ce e viu!”

Așa cum subliniază și scriitoarea, dincolo de orice fel de autoportret liric, este importantă raportarea la Celălalt, în condiții de post-uman sui generis „uman în descompunere” (p.31), unde triada Eu-Tu-Divinitate trebuie să-și reafirme, să-și reîntărească, dacă vreți, Cealaltă Treime, Cunoscuta și Sfânta, deoarece „omul îl ții minte după suflet” (p.14)

Fără a trage niște concluzii, A. T. Branca desfășoară ariadnic un fir filosofic al poeziei sale: „minți pătrunzătoare eliberate de agresiunile sufletului orb”!

Un poem din care am citat deja, este intitulat chiar, platonic, „umbrele grotei”. Existențialismul la care am bătut apropo este evident în „pustiire”, poate unul dintre poemele cele mai impresionante ca stil:

„există mereu o pustiire ce ne bântuie, niște temeri/ o frământare de gânduri sfâșiindu-ne liniștea/ niște lame răzuite din soarele apusului ce ne ard ochii/ există o amărăciune care ne topește coastele/ ca fierberea mării în cioburile hazardului// atâtea încercări în zilele omului câte îndură sufletul/ răsucit în firele subțiri toarse pe fusul vieții// există niște umbre care ne năucesc când se îndepărtează/ și ne sădesc sălbăticia în inimă ca semințele scaieților,/ dar există mereu o blândețe în mrejele firii/ există o tăcere în apele ei tulburi, în dorința de bine/ în stângăciile noastre din iubire/ și ne zvâcnesc tâmplele, ne picură neastâmpăr în sânge/ unul câte unul ne smulgem spinii de pe fruntea rece.” (p.33)

Captează atenția aproape cinematografic cu jocurile de tenebre (de unde, ghici ciupercă…, titlul cărții), într-un fel umbrele pot fi și bune (?), uneori tainice, precum în „voi nu știți”, „oglindire” (p.50) fiind un poem-sâmbure pentru viitor(ul literar?), oarecum magrittean, tot pentru picturalitate (deloc facilă) fiind un exemplu bun „visul” de la p.28, care sfârșește „pentru un cer nou” astfel:

„dar pe măsură de înaintam spinii se destrămau/ și cuvintele se înaripau/ am visat o oază de liniște la capătul nebuniei de care-mi vorbeau/ o grădină de trandafiri în omătul de cenușă/ unde frământările de la începutul timpurilor/ se fărâmițau în limpezimea unui cer nou”…

Întorcându-ne la „oglindire”, „îmi spuse poetul: nu te mișca!/ numel nu mi-l știa/ îmi spuse: ascultă cum viața/ se împlinește pe sine în geana ta/ nu clipi! (…) peste tot în goana vântului întețit/ bântuie între atâtea altele umbrele mele.”

Bref, este demonstrat cuvânt cu cuvânt („vers cu vers”, p.44) că Poezia este Viață, când o citești-trăiești-scrii-visezi! Dar și Meditație aspra vieții, splendorii ei de a fi sens sau non-sens! Poezie, deci exist! Subliniindu-se într-un poem exemplar că „am pornit cruciadele împotriva visării”: „am uitat să iubim cuviința/ mai presus de nevoile umane de a fi/ în al loc/ în alt timp/ în alt gen/ în alt ceva/ am uitat ce era tainic, lăuntric înscris/ ne-am înstrăinat sufletul/ și-am pornit cruciadele împotriva visării!…”

În același timp, se pledează și pentru Bunătate (p.46), și Destin (p.49), pentru bunătatea destinului (noician sau nu!)!

Deși destinul este asociat și cu, oarecum paradoxal, oximoronic, cu Uitarea:

„noi ne-am făcut din uitarea destin/ salbe zornăitoare din bucurii/ astfel viața ne-a fost mereu o sărbătoare/  și ca noi au fost mulți de la începuturi” (p.98), poemul din care am extras aceste versuri fiind „fără glorie”, care ar fi putut fi (existând ceva riscuri de interpretare) alt nume al cărții: fragil, vulnerabil, dar atât de marcant! Poate ca o coroniță de spini sau de flori de păpădie așezată pe capul unei statui abia dărâmate, statuie a condiției umane optimiste!

Și ar mai fi atâta și atâtea poeme de amintit, precum „bucurii mici și mari” (la care un Augustin Cupșa ar fi tresărit, nu numai fiind din aceeași zonă spirituală) sau „capăt de ață”, un epitaf demn pentru orice om al frumuseții:

„fericiți aceia

fără conștiința fragilității și efemerității ei.” (p.95)

Tandem cu umbrele  de A.T. Branca

Editura: Eikon

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 108

ISBN: 978-606-49-0730-1

Cartea poate fi cumpărată de aici.