„Amintiri în dialog. Memorii” de Matei Călinescu și Ion Vianu

Orice lectură din Matei Călinescu mă umple de o admirație căreia cu greu i-aș găsi concurență. Scrisul e deseori un efort susținut pentru a surprinde un gând prea zbuciumat, iar chinul acesta se întâmplă să transpară uneori și în timpul lecturii; numai cel ce nu a scris niciodată nu știe ce hău se deschide între gând și cuvânt. La Matei Călinescu însă gândurile par să se aranjeze de bunăvoie în captivitatea cuvintelor. Pare că nimic nu-i scapă din nuanțele, deseori enervant de jucăușe, ale fantomaticelor produse ale minții. Fiecare expresie este exactă, imposibil de înlocuit fără a știrbi fie din frumusețea, fie din sensul frazei. Chiar și cele mai banale și ponosite idei se reîntorc spre tine cu fața umbrită până în acel moment de aroganța cititorului elevat; se reîntorc cu o îngăduitoare blândețe, care exclude forțarea ușilor conștiinței cititorului, dar numaidecât conține în ea posibilitatea revelației. Dar revin la Matei Călinescu mai degrabă din alt motiv, pentru că fiecare nouă carte a acestui autor, deopotrivă cu revenirea la una din cele citite deja, este la fel de plăcut-senină ca reîntoarcerea acasă, iar stilul lui are pentru mine melodicitatea unei piese îndrăgite, uitate și regăsite spontan, însoțită de surpriza și emoția reîntâlnirii.

Cartea prin care am revenit la Matei Călinescu de această dată mi-a oferit încă o plăcută descoperire, a celuilalt autor, nu mai puțin fermecător și abil: Ion Vianu. Împreună, cei doi prieteni au colaborat la un frumos proiect memorialistic, cartea Amintiri în dialog. Memorii. Ea cuprinde perioada începând cu copilăria până la exilul autorilor, de aproximativ patruzeci de ani, adică până prin anii 1973 (anul plecării lui Călinescu) – 1977 (când părăsește țara și Vianu). În Epiloggăsim și emoționanta descriere a primei reveniri în țara natală, după exil. Nu mai puțin ofertantă este Addenda, aparținând în exclusivitate articolelor și însemnărilor lui Ion Vianu, alături de, bineînțeles, scrisoarea din martie 1977 către Paul Goma, prin care se înscrie în rândurile disidenților.

Cum ușor ne dăm seama din titlu, memoriile iau forma unui dialog, în care amintirile lui Ion Vianu și ale lui Matei Călinescu se succed, mai întâi despre copilărie, adolescență, lecturi, ani de studiu, apoi despre activitatea profesională din țară și, în sfârșit, despre exil. În afară de faptul că se adresează unul altuia și povestesc despre aceleași subiecte, iar istorisirile celor doi se întâlnesc în multe puncte comune, sentimentul de „dialog” este estompat ca atare, pentru cititor, de capitolele destul de lungi ale fiecăruia dintre „interlocutori”, astfel încât cartea lasă mai degrabă impresia unor succesiuni de monologuri. Fără ca acest lucru să-i dăuneze cumva, observația are menirea de a semnala că „dialogul” este mai degrabă o metaforă a interacțiunii, a destinelor împletite mai ales prin comunicare, printr-o raportare/reacție îndelungată la acțiunile, caracterul și soarta celuilalt, trăsături definitorii ale unei prietenii trainice. Dialogul din carte este expresia dialogului susținut între cei doi prieteni de-a lungul întregii vieți, vieți ale căror puncte comune au fost atât alese liber de cei doi, prin interese, studii și cercul prietenilor, cât și, din păcate, determinate de un regim politic dictatorial care avea scopul de a șterge orice urmă de individualitate și de a-i băga pe toți sub același tipar. În ciuda barierelor ce recurg de aici, precum și a altor dificultăți, ambii autori au devenit personalități remarcabile: Matei Călinescu – scriitor și profesor de literatură comparată la Indiana University, iar Ion Vianu – scriitor și psihiatru în Elveția.

Merită menționat aici că viața celor doi, consemnată în aceste memorii, acoperă o perioadă istorică desigur tulbure, dar și foarte curioasă pentru România, din punct de vedere nu doar istoric, dar și social-cultural. Născuți ambii în 1934, ei au prins așa-numita epocă de aur interbelică care, deși cu o democrație destul de precară, merită luată în seamă măcar prin oamenii de cultură care s-au afirmat atunci; au fost apoi martorii războiului și, în cele din urmă, a instalării (și apoi căderii) unui regim atât de rigid și aparent atotputernic încât nimeni nu îndrăznea să creadă că va mai cădea vreodată. Nimeni sau foarte puțini, dar este evident faptul că autorii nu se numărau printre optimiști. În sfârșit, surpriza căderii regimului ceaușist a fost una extrem de mare, nu doar pentru cei exilați, ci chiar și pentru cei din țară, așa cum consemnează Ion Vianu în epilog: „cu numai o lună înainte de revoluție un prieten care circula în medii foarte informate ne spunea, îți amintești: 《Ăsta moare pe tron》”.

Dramaticele transformări social-politice și culturale relatate în carte, a căror martori au fost autorii în doar o viață de om, mă fac să cred că astăzi, când spunem că trăim schimbări fulminante, referindu-ne mai ales la tehnologie și repercusiunile evoluției acesteia asupra societății, nu facem decât să confirmăm că avem o părere destul de puerilă despre schimbări. Acest tip de lectură ne e necesară probabil și pentru a ne consolida simțul proporțiilor.

Totuși, în pofida modificărilor social-politice revoluționare relatate, lectura acestor memorii mi-a adus aminte de remarca lui Kundera referitor la faptul că viața individuală nu poate fi redusă la o singură latură a ei (Kundera se referea anume la latura politică, criticându-l pe Orwell pentru îndoctrinarea, chiar dacă de sens opus, a cititorilor), viața este complexă și, sub orice regim, oamenii trăiesc momente diferite, mai bune și mai rele. Iar Amintiri în dialog este cartea potrivită care surprinde anume această complexitate a vieții, elegant rezumată de Ion Vianu: „Trăiam într-o lume sinistră, fără libertate, dar multe bucurii nu ne erau interzise” (p.98). Seninătatea care se desprinde din această observație și care poate fi considerată o caracteristică a cărții per total nu poate fi pusă în întregime pe seama nostalgiei care ne cuprinde când greutățile cărora am fost supuși au rămas în urmă, și care ne deformează percepția trecutului, ce ne apare mai roz decât a fost în realitate. Nici nu descrie starea emoțională predominantă în perioada despre care se povestește a personajelor implicate, care ne mărturisesc ele însele că era mai degrabă de pesimism și disperare. Această seninătate este, mai degrabă, expresia unei forme de rezistență care s-a manifestat inconștient în trecut și a împiedicat, ulterior, acea o singură latură a vieții să contamineze întreaga amintire a autorilor.

Astfel am putut să pătrundem în lumea unei copilării zbuciumate, dar îndulcite de lecturi pătimașe, în adolescența tumultuoasă, ca orice adolescență, în care primele prietenii durabile se leagă, în anii de studenție, marcați de incertitudini, de lupta interioară, singura posibilă, cu un regim ostil libertății cuvântului atât de importantă unui student la litere, fapt care îl și determină pe Ion Vianu (și îl tentează, la un moment dat, și pe Matei Călinescu) să schimbe facultatea (ca să descopere ulterior că nicăieri, în acele vremuri, nu poți fi liber). Muzica bună, poezia, discuțiile filosofico-literare sunt preocupările unui cerc de tineri care refuză cu îndârjire să lase politicul să le afecteze intimitatea prieteniei lor intelectuale.

Dintre figurile, multe, descrise de autori, îmi rămân două cu o rezonanță aparte: Miron Chiraleu și Nichita Stănescu. Martirul și Geniul. În felul în care e evocat în carte, Miron Chiraleu, Mironel, cum este numit cu afecțiune, pare a fi nucleul în jurul căruia întregul proiect memorialistic a prins viață. Admirația și afecțiunea cu care este prezentată prietenia cu el face ca, prin contrast, sfârșitul abrupt al vieții lui să fie cu atât mai tragic.

Toți prietenii din cercul autorilor erau anticomuniști, dar Mironel este incapabil de a face cea mai mică concesie regimului. „Angelismul” lui, așa cum îl descriau prietenii, consta în impresia vădită că nu face parte din lumea asta, că nu înțelege să-și ia precauții atunci când își exprimă o părere mult prea tranșantă față de un regim mult prea ostil, că nu a vrut să se adapteze unei societăți mincinoase, pe care, în cele din urmă, constrâns de împrejurări ostile poziției sale curajoase, decide să o părăsească.

„Când spun „angelic” nu înțeleg să mă arunc într-o comparație pur elogioasă, deși l-am iubit așa cum nu am iubit pe mulți, și acest sentiment pentru el îl împărtășeam cu toții. Mă gândesc, folosind această expresie, la faptul care ni s-a impus tuturor ca o evidență, că cea dintâi și cea mai puternică impresie pe care o aveai în prezența lui era aceea a unei ființe care aparținea unei alte lumi, în care el se găsea pe deplin, în timp ce noi adăstam la marginea ei” (p.85).

A fost arestat în prezența lui Matei Călinescu, în 1956, și condamnat la șase ani de închisoare, unde se sinucide chiar înaintea eliberării, pentru că nu acceptă să devină informator.

Geniul lui Nichita Stănescu, la fel ca „angelismul” lui Mironel, nu e numaidecât o descriere elogioasă, ci e un fel de a exprima faptul că a rămas, pentru prieteni, de neînțeles. Talentul lui era recunoscut, admirat și îi inspira, felul lui vulcanic de a fi era atrăgător prin aura de mister care-l înconjura, dar, în același timp, alcoolismul și compromisul cu puterea la care pare să fi mers în cele din urmă i-a contrariat și le-a lăsat un gust amar:

„Nu a putut fi înțeleasă nici patima lui pentru alcool, asociată cu aproape nesfârșita rezistență, încât băga sub masă și pe cei mai tari și epuiza stocurile de șampanie de la restaurante. Când aud că Nichita a trăit numai cincizeci de ani nu pot lua în serios această afirmație. Densitatea existenței lui a fost atât de mare, încât aș spune mai degrabă că în cincizeci de ani el a acumulat două sute” (p.97).

În mod curios, tocmai prietenia dintre cei doi autori nu este descrisă direct, ci doar întrevăzută în trimiterile pe care le fac la amintiri comune atunci când se adresează unul altuia. Cu toate acestea, legătura trainică și durabilă, simpatia și grija reciprocă transpar din paginile memoriilor și edifică imaginea unei relații intelectuale si afective deosebite.

Din punct de vedere artistic, stilul epistolar-reflexiv, lipsit de artificii false, conferă autenticitate textului, care se deschide cu eleganță și sensibilitate cititorului. Ușoara asimetrie între capitole, ale lui Matei Călinescu fiind mai lungi și mai reflexive, iar ale lui Ion Vianu – mai concentrate și mai faptice, nu afectează coerența cărții și îi conferă dinamism și vitalitate.

Dar vorbind despre impresia artistic-literară pe care mi-a lăsat-o cartea trebuie să revin la seninătatea deja menționată care, ca instrument scriitoricesc, n-ar însemna decât tratarea tuturor evenimentelor cu o subiectivitate totuși neafectată, calmă, lucidă, fără a selecta doar aspectele cele mai efervescente ale acestora. Cu mai puțin dramatism decât se obișnuiește a scrie despre perioada comunistă, se obține un efect mai nuanțat la nivel ideatic. În acest sens, ideea care mi s-a conturat pe parcursul lecturii a fost aceea că tragedia individului în epoca comunistă nu se alimenta doar din insecuritate, minciună și violență, ci și din ridicol, absurd și grotesc. Fără aceste elemente, o descriere a regimului totalitar ar fi incompletă. Iată de ce memoriile sunt importante, din punct de vedere istoric, chiar mai mult pentru experiența subiectivă a martorilor, decât pentru relatarea obiectivă a faptelor.

Alte două idei, strâns legate între ele, revin de-a lungul textului: libertatea și sentimentul de vină. Ele capătă, în dependență de locul unde se află autorii, în țară sau în exil, conotații diferite. Citatul deja menționat, al lui Ion Vianu,„multe bucurii nu ne erau interzise”, trebuie citit și în lumina directă care ni se prezintă: libertățile esențiale erauinterzise, iar micile bucurii, savurate deseori pe ascuns (precum lectura unei cărți interzise), erau unicele portițe de salvare, care de bună seamă nu compensau prizonieratul în care de fapt era ținută întreaga societate. Matei Călinescu consideră că aceasta a devenit prizoniera nu atât a regimului cât, prin străduințele acestuia, a unei mentalități de ostatec:

„Această mentalitate poate reînvia moduri de gândire arhaice. Printr-o raționalizare caracteristică unui popor fatalist, comunismul – cel ortodox-stalinist al lui Gheorghiu-Dej sau cel delirant și naționalist al lui Ceaușescu – era văzut de mulți ca o calamitate naturală – o secetă, o invazie de lăcuste, o inundație – în fața căreia price rezistență ar fi absurdă. Imperativul simplu, în situația dată, era unul al supraviețuirii” (p.390).

Conchidem că în virtutea acestei mentalități, oamenii pur și simplu nu puteau fi liberi. Ion Vianu însă vine cu o altă perspectivă, asumată însă în pragul exilului, așadar nu în orice condiții:

„Înțelesesem de mult că libertatea nu se măsoară prin absența constrângerii, ci prin refuzul supunerii: acum, acest principiu intelectual devenea faptă, dar, pentru a domina cu adevărat destinul, ar fi trebuit să refuz plecarea: însă cum aș fi putut, eu cel care îmi tăiasem toate punțile, să impun celor dragi o asemenea încercare?” (p.358).

După cum recunoaște și autorul, nu orice principiu intelectual, oricât de evident ar fi, poate fi aplicat în practică. El se izbește aici de o responsabilitate morală față de apropiații săi, de un sentiment de vină care l-ar fi măcinat dacă i-ar pune în pericol prin acțiunile sale. În acele condiții, asumarea libertății avea un preț mult prea mare. Mai grav însă era faptul că nu întotdeauna cauzele acelui sentiment de vină erau evidente, sentimentul de vină fiind cultivat intenționat de regim prin suspiciunea generală, prin lipsa unor criterii clare în baza cărora cineva putea fi bănuit (și în acest sens, comunismul era chiar mai monstruos decât fascismul). Efectul faptului că oricine putea fi suspectat, în baza unor criterii netransparente, era acela că toți se simțeau vinovați și, astfel, manifestarea acelei mentalități de ostatec despre care vorbește Matei Călinescu își găsește împlinirea definitivă.

Dar sentimentul de vină este indelebil, el se manifestă chiar și atunci când părăsesc spațiul concentraționar al dictaturii. În afara țării, un alt fel de vină îi macină, vina față de cei care au rămas acolo:

„Nu era acest simțământ de vinovăție vălul care se așeza între prietenii regăsiți și mine, ca și între mine și mulți alții pe care îi întâlneam acum pentru întâia dată? Eu mă întorceam acasă fără capitalul suferinței fizice de-a fi trăit acești ani de sărăcie și teamă. Eram mai sărac în experiența durității vieții” (p.454).

Această sciziune este drama emigrantului, care nu mai este nicăieri acasă. Acestuia îi este dezvăluit prețul libertății, așa cum nu reușesc să-l vadă nici cei rămași acasă, nici cei de „dincolo”:

„Lipsei totale de libertate a alegerii i se opunea un „dincoace”, unde mă găseam acuma, posibilitatea opțiunii totale” (p.370)

Apare astfel, la Ion Vianu, ideea lui Ortega y Gasset, din Revolta maselor, despre generațiile care nu-și dau seama cu ce preț au fost obținute drepturile de care acum dispun ca de un dat natural:

„Oamenii născuți aici erau moștenitorii celor care obținuseră, printr-o luptă seculară, drepturile de care se bucură ei acum; de aceea puteau să se comporte cu neglijență față de aceste drepturi, risipind libertatea pe care o aveau ca pe un bun nedobândit de ei și a cărui valoare, prin urmare, puteau să nu o cunoască” (p.374).

Prin toate ideile care răzbat din experiența de viață a autorilor, memoriile ne pun la dispoziție o bogată colecție de amintiri prin reflecție care generează, în conștiința cititorului, printr-o inversare a procesului, reflecții asupra amintirilor. Numai lenevia imaginației și cititul la viteză ar opri șirul comparațiilor, analogiilor, noilor idei pe care îl pot declanșa aceste memorii, iar valoarea lor este, mai mult decât istorică și culturală, una de stimulare a gândirii, lectura cărții înmagazinând un bogat potențial creativ.

Amintiri în dialog. Memorii de Matei Călinescu și Ion Vianu