Recomandări de lectură – Șase povești

Povestea poveștilor (rama)

Frunza e un joc de echipă. Un joc urban, pare-se, căci până să citesc romanul cu același titlu, scris de Mihai Buzea, eu nu l-am știut. Joc de Berceni, desfășurat în fața blocului și întins până târziu în amintirea copiilor transformați, între timp, în adulți.

Cu autorul cărții sunt prietenă pe Facebook, așa că mi-am permis să-i cer câteva detalii despre respectivul joc. Am aflat astfel că e un joc de strategie, la care participă două echipe: apărare și atac. Regulile sunt clare, coechipierii își împart rolurile, se desenează cu creta, pe asfalt, un careu așa cum e reprodus și pe coperta romanului. E pentru jucători cu vârsta de la șapte ani în sus.

În Frunza lui Mihai Buzea, șase prieteni-frunzari, risipiți pe te miri unde în lume, inclusiv în țară, se regăsesc în mediul virtual, în timpul pandemiei de coronavirus. Un timp desfăcut altfel, împărțit altfel când ești silit să respecți regulile pandemice, astfel încât ideea unor întâlniri online, pe Zoom, pare extrem de ofertantă:

„Se-ntâmplase așa cum se întâmplă toate când nu se întâmplă nimic. Pandemia ne-nchisese în case, ne urcam pe pereți de dorul muncilor pe care le spurcaserăm până atunci, iar lui Teo i-a venit ideea: a făcut un grup secret pe Facebook și ne-a agonisit pe noi cinci acolo, pe grup-cinci în afară de el, ca admin.” (pag. 7)

Patru fete și doi băieți, frunzarii de odinioară, încearcă să se regăsească peste timp, amestecând amintiri, vorbind unii peste ceilalți, tachinându-se sau chiar polemizând pe teme diverse, mai mult sau mai puțin serioase.

Scris la persoana I, din perspectiva naratorului, nimeni altul decât autorul însuși, romanul de față urmează aceeași rețetă autoreferențială din celelalte cărți. În grupul celor șase „bloculeni”, nea Mihăiță este „scriitorul” prin excelență, cel mandatat să le reconstituie și să le scrie povestea. Căci, de fapt, ideea de a scrie un roman pornind de la întâlnirile online se coagulează pe măsură ce depănatul amintirilor din copilăria comunistă se împletește cu prezentul: cine au fost frunzarii la început, cine a emigrat înainte sau după revoluție, care au fost motivele, cum s-au adaptat dincolo etc. Și, în fond, cine sunt azi frunzarii, despărțiți nu doar de interfața unui computer, ci și de perspectiva diferită din care se raportează fiecare la întrebarea „A fost sau nu a fost mișto copilăria frunzarilor?” Se strâng astfel șase povești, fiecare dintre ele pigmentată cu umorul, duioșia, furia, nostalgia sau, pe alocuri, chiar cinismul celui care o scrie și i-o trimite lui Mihăiță. Din relatările lor nu lipsește nota de exotism, căci unii dintre ei au emigrat în Japonia, Suedia, Austria, SUA sau Israel, împărtășindu-ne nu doar experiența traumatizantă a adaptării, ci și obiceiurile, regulile, implicit libertățile sau, după caz, interdicțiile specifice țării de adopție. Adulți acum, mai mult sau mai puțin realizați pe plan personal și profesional, frunzarii au de înfruntat cam trei decenii în care s-au revăzut puțin sau deloc. Orice depărtare naște monștri, astfel se explică de ce, în discuțiile lor pe Whatsapp și pe Zoom se strecoară note acide, miștouri, umorul coroziv, tensiunile, polemicile. Amintirile din ultimul deceniu comunist, tot ceea ce i-a ținut cumva laolaltă odinioară, sunt doar până la un punct liantul, puntea; odată reconstituită povestea fiecăruia dintre ei, diferențele de percepție sunt precum firele roșii dintr-o țesătură aparent monocromă.

Povestea Elei

Ela a plecat din țară înainte de revoluție, în februarie 1989. În Israel, căci bunica maternă era evreică, iar statul Israel îi plătea statului român o sumă frumușică pentru fiecare imigrant. Fata a plecat cam forțat, părinții fiind cei care au luat decizia finală. Ela povestește, cu umor nostalgic, ruperea de prietenii din România, apoi primele impresii la interacțiunea cu altă țară: șocul alimentar, lingvistic și cultural, relațiile interumane, încercările de acomodare, găsirea unor slujbe. Prima revenire în țară, în vacanțe. Serviciul militar la Haifa, căsătoria, copiii, facultatea. Țara de adopție devine treptat țara în care ți-ai făcut familia și viața.

Povestea Dianei

„Eu am plecat pentru că am fost îndrăgostită”, își începe Diana relatarea despre emigrarea în Suedia, în 1997, după revoluție. Ceva de genul „domnișoara Diana, proaspăt licențiată în Litere, și-a dat examenul, și-a luat diplomele, și-a pus într-o paporniță cărți, într-o paporniță haine, într-o poșetă rujuri, țigările, bricheta, pașaportul și la bulivar, birjar!”

Nu de România îi părea rău, o durea fix în cur, cum zice ea cu umor, dar despărțirea de părinți, de oamenii de la bloc, de fete, asta e a durut îngrozitor. Adaptarea la Suedia este descrisă cu lux de amănunte, cu inteligență și, din nou, cu mult umor. Vremea (clima), jocul, femeile blonde, relațiile cu familia iubitului, apoi despărțirea de Alain, plecarea din Stockholm și mutarea într-un oraș mai mic, diferențele de morală și de etică a muncii etc. Dianei îi place să povestească, are o plăcere anume pentru detaliile savuros-acrișoare, reconstituie de-a valma amintiri din copilărie/adolescență cu momentele grele ale imigrantului. Concluzia? Copilăria ei a fost fericită, dar „nu la bloc”, ci doar în timpul când a locuit cu bunica ei. Acela e „paradisul pierdut”…

Povestea Anei (romanul japonez)

Ana a avut o copilărie nefericită, cu părinți veșnic aflați în criză conjugală, astfel încât, adultă, repetă același scenariu în propria-i căsnicie. Amintirile din copilărie și adolescență revin cumva haotic: părinții, niște artiști boemi, nu se ocupau de creșterea copiilor, rămași adesea în grija bunicului, apoi Ana pleacă în Japonia, vizite scurte inițial, dar țara „îi intrase deja pe sub piele”. Se căsătorește cu un japonez și emigrează, descoperind treptat că viața de soție în Japonia înseamnă multă singurătate și plictiseală, cu un soț mai mult plecat și absent, cu dezamăgirea socrilor că Ana aduce pe lume doar fete etc. După divorț, pierzându-și statutul marital, Ana pierde toate privilegiile, e o paria, „caria societății” nipone…

Povestea Matildei

Matilda e sora lui Mihai. Plecarea ei în America începe, de fapt, cu Parisul, unde Matilda ajunge grație unei burse acordate de o asociație medicală din Franța (Matilda era asistentă medicală la spitalul Budimex, pe oncologie pediatrică). Viața la Paris devine treptat o experiență memorabilă, chiar dacă inițial „nu e tocmai roz”: bariera lingvistică și culturală, aparatură și tehnologii avansate, scheme de tratament inovatoare, cu care trebuie să se obișnuiască rapid.

În 2000, pleacă în America, îndrăgostită fiind. Plecarea e percepută astfel „ca o aventură, nu ca o părăsire a familiei și a țării”. „Ca un tăvălug”, viața vine la pachet cu o avalanșă de întâmplări și impresii, cu vizitele anuale în țară, călătoriile în diverse țări și orașe, satisfacțiile materiale și profesionale etc. Doar că Matilda nu se mai simte „acasă” în România sau în orașele europene. Se americanizează. Răspunsul ei la întrebarea care a generat confesiunile este ambiguu, dar nu lipsit de onestitate:

„A fost mișto pentru că noi chiar nu știam altceva, dar a fost greu dup-aia, când am realizat în ce lume trăiserăm, de fapt…”

Povestea lui Rocks, „un document absurd”

Bruxelles, 2008, city-break cu o prietenă, wc-urile numite inspirat „Toaleta în care era să-mi pierd job-ul” și „Toaleta lecției de viață”: bere locală, confesiuni intime, carpe diem, șefa cerând imperios respectarea unui deadline etc.

Materialul confesiv trimis de Rocks este secvenționat: țările vizitate, aventurile trăite acolo, plecarea Matildei, mutarea la bloc, apartamentul familiei (copilăria bloculistă și frunzarii), portretele părinților, bunicii, sora, vecinii, profesoarele, păpușa Barbie, muzica și banii înainte și după Revoluție, relația cu băieții etc. Toate într-un stil alert, antrenant, spumos, înverșunat, comic, nostalgic, furios etc. Călătoria din prezent spre trecut, comentarii de o dezarmantă franchețe. Malta, Budapesta, Elveția, Istanbul. Insesizabil, povestea ei alunecă spre anii copilăriei și adolescenței, pigmentați cu amintiri și detalii din comunismul târziu, ceva în genul evocărilor dintr-o altă carte despre aceeași perioadă, romanul Noapte bună, copii!, scris de Radu Pavel Gheo.

Rocks a cutreierat multe țări, dar s-a întors mereu în România, a deschis o afacere, e plină de patriotism, gen „Eu nu mă spăl de poporul meu”. A fost sau n-a fost? A fost, clar…

Poveștile băieților, Teo și Mihăiță

Pata de culoare printre frunzarii bloculiști, cei doi se încadrează în tipare diferite. Teo e plin de vervă, comic și amuzant, adesea arogant, de o sinceritate deranjantă, dar nu lipsită de farmec. Inteligent, are un simț al afacerilor pe care și-l exploatează atât în străinătate, cât și în țară, unde alege să trăiască. Iubește munții, cunoaște bine natura umană și psihologia feminină, face bani și se bucură de beneficiile aduse de aceștia, e realist și practic. Teo are, de asemenea, o memorie formidabilă: în povestea lui, mereu întreruptă, el îndeasă alte micropovești despre oameni din trecutul frunzarilor: vecini, colegi, profesori, simple cunoștințe. Ironiile lui, când bonome, când acide, sunt mai cu seamă la adresa colegului și prietenului Mihai, alintat „nea Mihăiță”. Mihai e scriitor. A avut diverse slujbe, trăiește în străinătate, revenind în țară periodic. Miștocar în aparență, Mihai e mai degrabă timid, introvertit. Sentimental cu măsură, autoironic și autopersiflant, Mihai are, alături de Teo, ideea genială a regrupării frunzarilor: mai întâi regăsirea în mediul virtual, apoi coagularea poveștilor într-o carte. Un hexameron al vieții din comunismul târziu, dar și al vieții de emigrant. Cu „sertare” deschise din loc în loc (cum ar fi povestea Siminei, de pildă).

Reuniunea face-to-face, în august, la Casablanca este un semieșec, un „talmeș-balmeș”, „o reuniune de oameni care nu prea aveau ce să-și spună”, unde se formează inevitabil grupuri și grupulețe, generația „tâneretului” și cea a vârstnicilor, cum ar veni. Timpul naște monstruleții săi inevitabili. Frunzarii de odinioară au evoluat diferit, au concepții de viață simțitor diferite, uneori și amintiri diferite despre același eveniment. Fiecare dintre ei este o frunză purtată, mai lin sau mai vijelios, peste țări și mări.

Jocul cu creta, pe asfalt, în fața blocului, într-un cartier din București. O amintire încapsulată, iată, într-o carte. Fermecătoare și gravă. O cutie a timpului, a vârstelor, a dorințelor mai mult sau mai puțin secrete.

Frunza de Mihai Buzea