Întâlnirea de azi era gândită să se întâmple acum o lună. În tot acest timp am amânat-o de trei ori, am avut o vacanță de o săptămână (ei, că eu mi-am ratat-o total, dar asta e altă poveste), ne-am întâlnit (fizic, pentru prima oară!) la FILIT și, evident, șirul poate continua. La Iași am avut pentru prima dată confirmarea că da, această întâlnire va avea loc. Intuiția n-a dat greș nici de această dată. De fapt, e vorba de experiență, lucrez de prea mulți ani cu oameni (nu doar cu copii), ca să mă mai pot înșela ușor. După cum vedeți, să ajungi într-o lume mai bună nu e la îndemâna oricui, trebuie să treci niște vămi, să ghicești semne și să ocolești capcane.
Ieri le-am spus că azi, în sfârșit vom avea un invitat, primul din acest an. Ei tocmai se pregăteau să-mi spună cu totul altceva, dar le-a trecut repede. Ca niciodată, nu le-am spus nimic, dar absolut nimic despre cine le va vorbi, de ce el și nu altcineva, ce calitate are (e scriitor, artist sau muzician). Am mizat totul pe o singură carte și, evident, totul depindea de moment: ori la bal, ori la spital (și-n carte cam tot așa se întâmplă lucrurile, nu-i așa Mihai?). Au venit curioși, foarte curioși, mai ales că o parte dintre ei ne-au văzut stând de vorbă în fața liceului. Înalt, îmbrăcat sport, cu un tatuaj care iese de sub mâneca hainei, Mihai Radu n-are nicio șansă să treacă neobservat. Dar vă dați seama ce pereche făceam noi doi, în fața liceului? (a se vedea fotografia) Într-un final, ajungem în sala de clasă, unde am început ex abrupto: povestea despre foarte scurta ședere la catedră a invitatului, în calitate de profesor de științe socio-umane a fost cea mai bună introducere în poveste! Trecerea spre „la ce e bună filosofia și de ce studiile filosofice sunt o opțiune de luat în calcul” s-a făcut de la sine. Până la urmă, cu ce rămâi din facultatea asta? Cu gândirea critică, care se dobândește și exersează în ani și ani de studiu și practică și cu o deschidere pe care foarte puține alte facultăți o oferă; Mihai Radu a confirmat, de altfel, că dintre toți colegii lui de an cei mai mulți nu au rămas la catedră, ci fac cu totul și cu totul altceva.
Dialogul a curs firesc mai departe, chiar dacă subiectele s-au tot schimbat: am vorbit și despre interesul pentru politică – de ce tinerii trebuie să se implice în viața politică –, dar și despre utilitatea unei educații formale în acest sens (nu, nici pe departe nu e vorba despre îndoctrinare politică sau alte nebunii de acest gen, ci despre o educație civică la firul ierbii, una de bun simț, care ar produce rapid efecte pozitive vizibile). Am vorbit și despre ce le place și ce nu le place la școală, dar fără să insistăm prea mult pe acest aspect. În fond, și pe mine și pe Mihai Radu ne interesa să ajungem la dialogul dintre generații: cum se raportează ei la părinții și bunicii lor. Exemplele din viața personală (a invitatului) au fost elementul-surpriză, dar și liantul. Ce-a urmat, n-aș fi crezut nici în visurile mele cele mai colorate că se va întâmpla! Așa se face că finalul întâlnirii a fost cu valuri de emoții, atât de intense, încât cineva (nu spun cine) și-a uitat rucsacul la locul faptei. I-am întrebat cum se raportează la părinții lor, cum îi văd pe aceștia, cum e comunicarea cu ei. Mi-au dărâmat niște prejudecăți și m-au făcut să mă uit altfel la ei, ceea ce nu e puțin lucru! Sunt copii cu care am lucrat mult, în ciuda celor doi ani de pandemie am comunicat excelent, am reușit să facem o mulțime de lucruri împreună, cu alte cuvinte am construit. Dar când i-am auzit cum încercau să-și apere părinții, luându-le partea mi-am zis că, pe undeva, cred că n-am greșit când i-am forțat să iasă din zona de confort. Mai toți comunică foarte bine cu mama, și câțiva apreciază că tații fac eforturi să înțeleagă moda și modul de gândire specifice lor. Peste o treime dintre ei au deja experiența unui loc de muncă temporar (recunosc, de câțiva dintre ei chiar nu știam), li s-au luminat fețele când i-am întrebat despre asta! Le-am văzut nevoia de a fi lăudați, apreciați pentru responsabilitate și doza de maturitate. Atunci s-a întâmplat să fac ceva ce n-am făcut niciodată: i-am întrebat câți dintre ei și-au văzut vreodată părinții suferind! Așa a picat întrebarea, așa a fost să fie! Ce a urmat mă face și acum, când scriu, să mă opresc din respirat: aproape toți au ridicat mâinile sus, iar unul dintre ei a verbalizat instantaneu, spunând că și acum are lacrima în colțul ochiului, numai cât i-am adus aminte. Nu se poate povesti momentul, credeți-mă! Cu atât mai mult mă bucură că am fost acolo și atunci și că am insistat ca Mihai Radu să vină să le vorbească.
Pot să găsesc o mie de explicații raționale la ceea ce s-a întâmplat astăzi în sala de clasă, la întâlnirea dintre ei, viitori oameni mari și Mihai Radu. Nu le consider utile, de aceea nici nu le caut. Ce știu e că n-am ieșit din clasă cu cartea, mi-a cerut-o una dintre eleve, iar o a doua imediat s-a înscris pe listă! Pe grupul clasei, când i-am întrebat cum le-a plăcut am primit răspunsuri de genul „Acum chiar că vreau să citesc cartea asta!”.
În loc de concluzie, las mesajul uneia dintre eleve: „Doamna, m-ați emoționat cu discuția despre părinți și bunici, cred că ajung acasă și plâng!”. Mulțumesc, Mihai Radu! N-a fost cu repetiție azi, dar sigur am fost într-o lume mai bună! Fie și doar pentru ora asta și tot a meritat să scrii splendoarea asta de carte!
PS: pentru poze au insistat să chemăm un elev de la o altă clasă, ca să fim cu toții la un loc!
Repetiție pentru o lume mai bună de Mihai Radu o găsiți aici sau aici.
