Fantezind în Kankania. Când literatura este alchimie…

Poate surprinzător, pentru unii, poate și pentru scriitor, finalul fermecătorului roman de debut m-a dus cu gândul la „Procesul” lui Kafka (Ionel Bușe, un posibil Kafka balcanico-oltean?), dar și la „Homo faber” al lui Max Frisch (cu încărcătura aceea teribilă a „blestemului zeilor” – poate nu întâmplător începe să fie pasionat personajul lui Bușe, Orlando Bran, mai deloc Furioso, spre sfârșit, de literatura veche greacă, beletristică sau filosofie, cu tot ceea ce înseamnă un anume sentiment al tragicului)… Desigur, voi încerca să nu deconspir prea multe din acel final, în care Eriniile (concret, niște femei ca „niște menade”) se dezlănțuie și ceea ce părea a fi pasul spre un happy end, atât cât se poate, omenește vorbind, se preschimbă în altceva, în umbra marelui zeu Pan, principiul feminin fiind, evident, vă dați seama și după titlul cărții, oarecum, co-părtaș la primordialitatea totalității… apriorice, ca să cădem în ispita unei pseudo-hermeneutici filosofice (nu este cazul, literatura este învingătoare în disputa cu istoria și filosofia, dacă este să trimitem cu gândul și către „Arta romanului” lui Kundera, din multe puncte de vedere probabil Ionel Bușe fiind cel mai kunderiano-pascalobrucknerian dintre… completați domniile voastre!), fiind destul de multe referințe la Nietzsche, Camus, Sartre, Platon, Plotin (p.299), Cioran (la p.330: „Dar când n-are dreptate Cioran?”) ș.a.

Pe rând: Orlando nu este „tratat” kafkian. Adică nu se trezește floare de iasomie într-o bună dimineață, ori preschimbat într-o mască de Halloween (cu chipul lui Trump, Putin sau Xi – este o aluzie la un episod destul de important din carte când, în timpul unei petreceri… de pandemie, nu se pierde prilejul de a se trece în revistă situația… geo-politică), nu este acuzat direct sau indirect de nimic; dar voința de putere a… scriitorului îi schițează un sfârșit în care pumnalul din „Procesul” este altceva, semnând o altfel de sentință, legată de slăbiciunile pentru eternul feminin ale personajului masculin.

Din romanul lui Frisch este un fragment spre final:

„Dispoziții în caz de deces: toate dovezile despre mine – rapoarte, scrisori, legitimații – să fie distruse. Nimic nu corespunde. A fi în viață, a fi în lumină. A mâna undeva măgarul (ca deunăzi bătrânul din Corint), asta-i menirea noastră! Mai ales a înfrunta lumina, bucuria (ca fetița noastră, când cânta); știind că te stingi în această lumină deasupra grozamei, deasupra asfaltului și mării, a ține piept timpului, adică a găsi eternitatea în clipă. A fi etern înseamnă a fi fost.”

Un fragment ales pentru că personajul lui Ionel Bușe, Orlando „înfruntă” și el lumina și bucuria (este o carte în care i se dă luminii ceea ce este al ei, luminii parfumurilor, nu chiar precum în „Parfumul” lui Süskind) și chiar pare să găsească… eternitatea în Clipă și într-un Nume! Dorințele și Iubirea fiind ingrediente speciale într-o carte care poate fi și ca un ceai de iasomie (și nu numai), cu tăriile sale, propunându-ni-se un Casanova intelectual(izat), care înfruntă și teribilele vremuri ale „ciumei chinezești”…

Farmecul cărții este pur și simplu… alchimic!

Celălalt personaj masculin principal, Emanuel Pirandeli (Manoli), „rătăcit” în labirintul propriilor amintiri (încercat și de Alzheimer!) exclamă la un moment dat, când firile și firele intrigii sunt abia schițate:

„…Și când te gândești că ni se spune că totul e chimie! Pentru noi, oamenii, trebuie să fie, cel puțin, alchimie…” (p.42)

Ionel Bușe este cel puțin un alchimist al prozei, dacă nu chiar și un magician (literar precum Fowles sau magicianul acestuia! Ca pildă, un personaj declară că nu este… ceea ce pare a fi, după… nume!), jucându-se serios și de-a fantasticul (nu întâmplător se bate apropo în text și la Mircea Eliade!), specializarea în filosofia imaginarului ușurându-i „misiunea” de a debuta cu un roman de referință, din anumite puncte de vedere (mai mult sau mai puțin teoretice) putând fi situat între „Ghepardul” lui Lampedusa și „Craii de Curtea Veche” ai lui Mateiu Caragiale… Există o fenomenologie (literară) a Crepusculului etern-uman, dar și noua-veche dezordine amoroasă a Kankaniei (varianta n – românească a Kakaniei lui Musil; o aveți de descoperit!) nu este deloc neglijată: aproape ca în filmele lui Almodovar, intrigile amoroase sunt colorate și mai mult ca sigur apreciate de toți diavolii (apropo la menționatul volum, carte în carte, „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, pp.188-189), o mamă furând iubitul fetei, iubitul fiind Emanuel, căruia întunecarea minții îi prilejuiește tot felul de încurcături demne de un alt fel de carnaval, oarecum mistic…

În aproape altă ordine de idei, Ionel Bușe reușește să fie un romancier… pur-clasic, refuzând moartea romanului despre care amintea și Milan Kundera în „Arta romanului”: „Romancierul nu e nici istoric, nici profet: el este un explorator al existenței” (scrie în Kundera, p.59). dar aceasta nu înseamnă că nu este atent la istorie (pandemia în acest caz), dar realitatea istorică este atât de bine camuflată estetic încât se poate continua meditația cu un alt citat din Kundera, care, la fel, se potrivește, chiar dacă, probabil, romanul lui Bușe n-o face, nu există împotriva… progresului lumii, scriitorul arătând cu bucurie „izvoarele istorice și culturale”, fără a obosi cititorul cu unele referințe doar de dragul referințelor (toate sunt potrivite cum se cuvine, ca la o ceremonie a ceaiului… și de iasomie):

„Spiritul romanului este spiritul continuității: fiecare operă reprezintă răspunsul dat operelor precedente, fiecare operă conține toată experiența anterioară a romanului (…) Cred doar că romanul nu mai poate trăi în pace cu spiritul timpului nostru: dacă mai vrea să «progreseze» ca roman, nu poate s-o facă decât împotriva progresului lumii.” (pp.29-30)

Totuși, femeile și Tinerețea (cu triada Iubire- Adevăr – Nebunie) sunt… Dumnezeul acestei cărți (ai unei menționate deja dezordini amoroase – plecând de la cartea lui Bruckner și Finkielkraut; dar o dezordine à la légère, ca la porțile Orientului, unde nu scrie „Lăsați orice speranță…”, Dante fiind și el menționat, și într-un fragment cu un alt fel de Mic Prinț, memorabil și el – pp.338-339, ci „Când toate au dreptate, n-are niciuna”), amantele lui Orlando (în roluri episodice, dar marcante, precum învățătoarea Marina, de la țară, înnebunită de o pauză de șase luni de amor, din pricina pandemiei) fiind însă eclipsate în economia lucrării de un careu de ași/ ase (sic!): Ligia, Zenobia, Victoria (Ligia pentru Manoli, pentru acesta asemănarea dintre Ligia și Victoria fiind cu totul bulversantă, ținând cont de boala lui!) și adoptata Maia, un fel de Lolita, toate patru din aceeași familie, patru generații ale familiei Manu, Victoria rămânând chiar însărcinată (cu Orlando!)…

„Tinerețea”, ca în filmul lui Sorrentino (sunt destule filme amintite, aceasta arătându-l pe Ionel Bușe ca pe un posibil cinefil), menționat și el (cu scena în care personajul interpretat de Mădălina Ghenea intră gol în piscina care are deja doi bătrânei – Michael Caine și Harvey Keitel, unde unul dintre bărbați întreabă cine este cea care coboară și celălalt răspunde: Dumnezeu!), tot este invocată, media de vârstă a personajelor importante înclinând spre… ultima tinerețe, unele personaje murind însă de bătrânețe! Este invocată ca Zeu sau zeiță, dar oarecum în relație cu Înțelepciunea și Experiența, o „aventură” de o noapte (pardon, seară!) și un pic dovedind cât de importantă este raportul dintre… endorfine și… transcendență (fie vorba între noi, și când este vorba de construcția unui roman… alchimic!):

„Erosul carnal se aprindea și se stingea într-un foc care-i conținea pur și simplu pe amândoi. Fizic și metafizic se contopiseră. Fiecare pleca, astfel, împărtășit cu ceva din materia vie a celuilalt. Ea, cu dragostea și afecțiunea lui Orlando, care o dorise ca femeie tânără, arătându-i lucrul acesta cu delicatețe, iar el, cu reveria unei vârste care se întorsese la tinerețe. Într-un fel, el îi arătase, fără să știe, modelul bărbatului pe care tânăra trebuie să-l aștepte. În ceea ce-l privește, avusese revelația femeii în sine: tânără, iubitoare și maternă. Mai mult de jumătate din viața sa sexualizată nu știuse ce să caute cu adevărat la o femeie. (…) Pe cât de bogat fusese în aventuri erotice, pe atât de sărac în a descoperi Femeia. Seara aceasta îl vindecase. Fără experiența ei, ar fi rămas un simplu burlac. Câți bărbați ajunseseră la această trăire, în care focul virilității se contopește cu cel al feminității, în androginia Întregului? În care cantitatea imensă de endorfine e transfigurată și pusă în relație cu transcendența? (…) Pentru el, un androgin este o unitate a opuselor redat într-o reverie poetică.” (pp.157-158)

Androginia este abordată și din perspectiva… transsexualității, dar vă lăsm să desoperiți singuri!

Oarecum, Orlando (care ne apare și ca… Figaro, în imaginarul altcuiva!) o va păți precum personajul principal din „American beauty”, în momentul Iluminării trăgându-se o linie pentru un rezultat al adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii fanteziei (și reveriei) cu realitatea. Se mai scrie, pe la p.55 (dar acolo este alt subiect, deși pare, măcar parțial, același principiu… supra-masculin!):

„Nu te oprești la simpla plăcere, la orgasm și juisare, trebuie să treci dincolo de ele, ca un mag indian, cu ele cu tot. La un fel de plăcere a plăcerii. Poetică a bucuriilor prime. Erosul ajunge, în felul acesta, o formă de cultură, ca și Thanatosul, de altfel. IUbirea trebuie înțeleasă ca o reverie permanentă, nu ca simplă dorință carnală. Cel mai mult am iubit femeia din visele mele. Nu e bărbat acela care n-a fost pe tărâmul celălalt, ca magnificul Dante, după draga lui Beatrice…” (p.55)

Ghicim, oare, ceea ce ar fi încercat și un Gaston Bachelard (unul dintre moto-urile cărții îi aparține, celălalt este al lui Luigi Pirandello), dacă nu ar fi fost, parcă, esențialmente, un om bonom pudic, dincolo de foc, aer, pământ, apă? „Poetica bucuriilor prime”, „sufletul materiei, inteligența senzuală revelatoare” (p.54)?

Fără a fi deloc pedagogic, „profesorul” demonstrează clar cum, dintre natură și cultură, cultura consfințește căsătoria, într-un fragment care poate aduce aminte de „Eyes wide shut”, „Cu ochii larg închiși”, filmul lui Kubrik (pp.73-74). Claritatea stilului este, într-adevăr, uneori, cinematografică, Ideea, chiar și sofistică, cerându-și însă drepturile, chiar și când este vorba de Ideea-regină, Ideea-fantezie (ideea asupra fanteziei!):

„Îl interesa (n.n.: pe Orlando) mai mult cum sună limba dincoace de logică. Nu-l interesa instrumentul, metoda, ci simpla contemplare a propriei trăiri. fantezia trăirii trebuie să conțină instrumentul, nu invers. Altfel, instrumentul se poate sminti. Poți crea cel mai util instrument din lume, dar fără să-l excluzi pe om. Singurul loc unde contează principiul parmenidean al identității: «a gândi este același lucru cu a fi», cu condiția ca „a gândi” să fie înlocuit cu „a fantezi” (nu a fantaza) (…) Excluderea omului de către instrument înseamnă moartea sa și moartea fanteziilor. Poate că atunci când lumea va înceta să mai fie o fantezie, va dispărea ca lume, cu om și Dumnezeu cu tot…” (p.300)

Radu Aldulescu declara pe coperta a IV-a:

„M-am îndrăgostit la prima vedere și pe viață de Femeile de iasomie ale lui Ionel Bușe, savurând poveștile lor stranii, livrești și, deopotrivă, autentice…”

Iasomia (Frumusețea primordială, paradisiacă) este (aproape) peste tot (p.277) în această carte… „semeață”, adică păstrându-și masculinitatea în pofida seducției sale… feminine, tinerețea în ciuda Îmbătrânirii și a Morții (care sunt vecini… Bucuriei… și de a scrie), Ionel Bușe deja ne-a făcut să ne fie dor de viitoarea sa carte! Cu măști sau fără măști, acestea având un rol important, nu îndeajuns de mult subliniat în rândurile de mai sus!

Femei de iasomie de Ionel Bușe