Cum să evadezi din infern…

Despre evrei și despre evreitate, despre soluția finală și despre deportările masive în lagărele naziste s-au scris mii de pagini. Ororile distrug ființa, erodează bruma de umanitate din fiecare om, oricât de puternică i-ar fi acestuia fibra interioară. Atunci însă când vine vorba despre copii și despre experiențele cumplitului doctor Mengele, se clatină mintea, se tulbură sufletul. Prima jumătate a secolului trecut e tarată pentru totdeauna de experiența Holocaustului. Cu reverberații în deceniile următoare și chiar în secolul acesta. Tocmai pentru că este atât de cumplit și de abominabilar tot ceea ce mărturisesc supraviețuitorii și urmașii lor, se cuvine să nu închidem ochii, să nu uităm…

Convoiul mieilor este titlul emblematic al unui roman despre deportările evreilor din Transilvania anului 1944, scris de Lucia Dărămuș, scriitoare și artist plastic de origine evreiască, care în prezent trăiește în Marea Britanie. Activitatea sa acoperă și amestecă intenționat genurile literare: versuri, proză, eseu, piese de teatru, toate se întâlnesc adesea în același corpus, așa cum se întâmplă și în romanul de față, în ciuda temei și a subiectului care nu par să se preteze la infuzia de lirism întâlnită aproape în fiecare pagină. Narațiunea propriu-zisă e spartă de inserții diaristice și de versuri, secondate de câteva desene ilustrative pentru vârsta și inocența Hannyei Moscovici, fetița din perspectiva căreia par relatate întâmplările, chiar dacă autoarea a evitat folosirea persoanei I.

Există, în cinematografie, câteva filme de referință în care prim-planul este ocupat de chipul juvenil al unui copil care se maturizează rapid, forțat de împrejurări, dar care nu-și pierde lumina și căldura nici măcar în proximitatea morții zilnice. Moartea celor din familie, a oamenilor din jur, moarte gândită și executată de alți semeni, iată probabil lucrul pe care mintea unui copil nu va putea niciodată să-l înțeleagă. Viața e frumoasă și Băiatul în pijama vărgată sunt doar două dintre aceste filme, ca și documentarele care au la bază jurnalul Annei Frank.

Același procedeu și aproximativ aceleași semnificații se întâlnesc și în cartea Luciei Dărămuș. Hannya, personajul principal, este o fetiță de zece ani, foarte inteligentă și cuminte, cu o imaginație narativă extraordinară. Viața ei liniștită e întreruptă brusc de autoritățile horthyste din Transilvania în ziua în care, alături de tatăl ei, un cunoscut și apreciat medic, dar și de alte sute de evrei vor fi îmbarcați silit în trenuri și trimiși la Auschwitz. Este convoiul mieilor duși la eșafod: cuptoarele morții, în care sunt gazați oameni nevinovați, cărora li se răpește orice urmă de demnitate înainte de exterminare (sunt brutalizați fizic și verbal, deposedați de bunuri materiale, de veșminte etc.). Pentru a putea suporta ceea ce este nevoită să vadă, să audă și să trăiască, fetița se refugiază într-un univers fictiv, imaginat încă din perioada șederii în casa părintească: ținutul fantastic Limelfia, în care viețuiesc în deplină armonie ființe minunate precum zănurfii sau Calinorogul, prietenul care o transportă în zbor depe un tărâm pe altul. Ori de câte ori tatăl și ceilalți deținuți par copleșiți de situație, Hannya le istorisește întâmplări din această lume în care răul și monștrii zămisliți de el nu există. Oamenii se agață cu disperare de poveștile ei, încercând să spere că vor supraviețui:

„Oamenii mari nu pot pătrunde în ținutul Limelfiei decât purtați de glasul tău, Hannya. Pentru aceasta trebuie să rămâi închisă în scoică pentru totdeauna și să cânți. Alegerea este a ta”. (pag. 15)

Hannya este mielul lui Dumnezeu, predestinat jertfei. Copila a fost crescută și educată cu dragoste, pentru dragoste, în spiritul valorilor și al respectului pentru celălalt căruia să-i poți încredința, la nevoie, viața ta. Chiar smulsă din locul ei, din lumea știută, Hannya își duce acasa cu sine, în virtutea unui principiu pe cât de simplu, pe atât de rar: „Unde oamenii se iubesc, acolo este acasă!” Povestea Hannyei se împletește cu poveștile altor deținuți atât în trenul care îi duce spre Auschwitz, cât și în timpul șederii în lagăr. Scriitoarea s-a documentat serios, ascultând și prelucrând mai multe confesiuni ale supraviețuitorilor pe care i-a putut întâlni. În fetița-personaj se regăsesc unele trăsături ale autoarei: sensibilitate, generozitate, fantezie creatoare. Bolnavă de sindromul Asperger, Lucia Dărămuș a fost spitalizată de multe ori, a consultat mai mulți psihoterapeuți, încă de la o vârstă fragedă. Oroarea, limitarea libertății de mișcare și de expresie, evadarea dintr-o lume a cărei presiune atinge uneori cote insuportabile, toate acestea sunt experiențe de viață asumate de ea însăși fără doar și poate.

Viața din lagăr, legăturile dintre deținuți și fragilizarea lor în timp, sub impactul nevoilor fiziologice la care sunt reduși, toate sunt analizate cu finețe psihologică. O femeie cu două gemene. Copii despărțiți cu brutalitate. Jurnalul fetiței Hannya, înduioșător prin inocență și precoce maturizare. Hrana precară. Bătăile. Munca epuizantă. Dezumanizarea. Mirosul de carne arsă din crematoriile groazei. Din loc în loc, poveștile alinătoare ale fetiței, care-i trage pe ceilalți cu ea, izbăvitor, în lumea ei frumoasă, imaculată. Din loc în loc, versuri despre Limelfia, despre evadare, despre suferință. Este descris cu minuțiozitate ritualul zilnic din lagăr, începând de la apa colorată (ceaiul de cafea), de la bucata de pâine pe care trebuie să o ții în gură cât mai mult pentru a-ți păcăli foamea. Reduși la nevoi elementare, oamenii se obișnuiesc așa:

„Cu timpul, se familiarizaseră cu mersul lucrurilor, învățaseră să stea la rândul vieții, învățaseră că viața nu i se cuvine oricui, că trebuie să faci ceva pentru a o primi în fiecare zi, nici măcar fiertura din coji de cartofi, numită supă, nu le mai provoca tristețe (…), învățaseră să se lupte ca fiarele pentru o lingură de apă cu coji de cartofi, să-și mestece golul din suflet. Nimic nu era mai amar decât acest gol, un hău, negru și necunoscut spre care alunecau fără întoarcere…” (pag. 113)

„Auschwitzul ajunsese un furnicar greu de ținut în tăcere. Lupta pentru supraviețuire era feroce, omul cu firea lui își proiecta imaginea ghearelor asupra întregii lumii. El, ghearele lui și lumea”. (pag. 114)

Ori de câte ori răzbeau spre lagăr ziariști străini, comandantul primea ordin clar să cosmetizeze totul, astfel încât „lumea occidentală trebuia să vadă cât de bine o duc prizonierii, câtă atenție li se dă, cât de umani sunt naziștii”. Este cutremurător episodul în care, în timpul unei astfel de vizite, un copil evreu întinde mâna spre tava cu felii de pâine unse cu miere. Întreg lagărul mănâncă, pentru ochii ziariștilor, pâine cu unt și miere. Copilul Steven alege ultima felie, pe care o rupe în două și îi oferă jumătate lui Mengele: „Medicul mușcă din ea cu un zâmbet diavolesc, scuipând-o în gazonul prospăt întins, în următoarea clipă de neatenție a ziariștilor”. (pag. 117) Lui Steven, gestul generos îi aduce condamnarea la moarte, alături de alți copii: „„Unui superior să nu-i întinzi niciodată bucata de pâine cu miere!” Pagini întregi dezvoltă scena în care copiii sunt pregătiți pentru baie (gazare), copii a căror piele roză încă mai are „mirosul proaspăt de floare nealterată”. Turma mieilor.

Jurnalul fetiței și experiențele traumatizante din laboratorul lui Mengele încheie o carte pe care o citești cu inima strânsă. O carte pe care nu o recomandăm în niciun caz copiilor, oricât de seducător și exemplar ar fi personajul principal al acesteia. Un copil „care visează, care iubește, care știe că sistemul planetar e fantastic de interesant, care a aflat dela Platon că toate câte există sunt umbre ale ideilor, care a simțit teroarea sistemului atenian împreună cu Antigona, citindu-l pe Sofocle”. Un copil pe care îl sperie și îl contrariază lumea în care trăiește și care își inventează, astfel, propria lume. Adevărata, singura casă.

Lucia Dărămuș – Convoiul mieilor