Imaginile au o lumină caldă, care amestecă albastrul iconostasului cu frumuseţea aspră a încăperilor simple, fără podoabe. Seminariştii poartă negrul tivit de lumină al tunicilor, iar părintele Ivan, într-un prim cadru, în haine preoţeşti, îşi întâmpină elevii. Filmările au fost făcute la Colegiul Unirea din Focşani, fiindcă spaţiul auster al şcolii se apropia mai bine de ideea de mediu ascetic.

E ca în Bacalaureat, Cristian Mungiu, mi-am spus, fiindcă ţi se pare, ca spectator, că ştii, dar, de fapt, dacă nu faci parte din lumea aceea, nu ştii aproape nimic. Un pas în urma serafimilor este o radiografie tulburătoare a lumii rămase în spatele porţii metalice a Seminarului, în fond, tot o şcoală, poate mai aspră decât cele laice, dar tot o şcoală. Până la un punct asta este şi filmul regizat de Daniel Sandu – imaginea complexă, fără a fi exhaustivă, a unui sistem bazat pe ierarhie: o comunitate închisă, cu reguli proprii, aplicate strict. Cine nu le respectă este exmatriculat, capătă un „cazier” moral şi nu mai poate deveni preot. La începutul anului şcolar, părinţii îşi lasă băieţii la internatul Seminarului. Tinerii îmbracă tunica neagră şi se aliniază, în curte, pe mai multe şiruri, ca să rostească rugăciunea. Într-o ordine desăvârşită. Hainele preoţeşti, lungi până în pământ, sunt răsucite puternic de vânt şi întinse ca nişte aripi. Fellinian.

Multe filme surprind relaţia dintre inocenţă şi vinovăţie, adică acea încleştare, căreia e greu întotdeauna să-i faci faţă, dintre profesori/părinţi/preoţi şi tinerii nesupuşi, răzvrătiţi, dar puri. Au de făcut opţiuni fundamentale atât adulţii, cât şi adolescenţii. Cei care aleg bine sunt inocenţii. Adulţii, nu. Gabriel nu jură cu mâna pe Biblie, deşi, recunoscând că a falsificat o adeverinţă medicală, riscă să fie exmatriculat. Nu jură strâmb. Gabriel nu minte la taina spovedaniei, însă are grijă să-l avertizeze pe duhovnic că nu poate folosi împotriva lui ceea ce a aflat. Gabriel nu este încă un ticălos, dar nu mai este nici naiv. Nu-şi trădează prietenii şi, în general, se împotriveşte făţiş încercării părintelui Ivan de a face din el un delator.

Părintele Ivan (interpretat genial de Vlad Ivanov) este un ticălos. Profită de naivitatea elevilor săi şi le cere să scrie declaraţii, pe care urmează să le folosească împotriva lor, este violent şi manipulator, nu are scrupule. Va pleca, destituit, fără să fi apucat să-l exmatriculeze pe Gabriel, aşa cum făcuse cu ceilalţi tineri-problemă. Justificarea răutăţii sale o găseşte în dorinţa de a apăra biserica de pericolele din afara ei, dar, mai cu seamă, din interior.

Vârsta te exonerează de păcatul fundamental: acela de a nu şti care e calea, unde se trage linie între bine şi rău. Băieţii de la Seminar sar gardul, fumează, se aruncă (şi sunt aruncaţi) de pe un pod, într-un ritual iniţiatic, se roagă de 10 ori pe zi, întârzie sau chiulesc de la slujbă, joacă biliard pe bani şi învaţă, rând pe rând, tot ceea ce adulţii ştiu deja. Pe la începutul anilor ´90, imediat după Revoluţie, nu erau telefoane mobile, nu existau tablete, de internet nu auzise nimeni. Existau însă jocurile de noroc şi toate celelate ispite, e drept, păcate veniale. Mulţi dintre ei nu ştiu de ce au venit la Seminar, nu au o chemare anume, fuseseră aduşi de părinţi şi ţinuţi în şcoală prin tot felul de eforturi oneroase. „Nu tu ai ales drumul ăsta?!” îl întrebă retoric pe Gabriel tatăl său. Mai devreme sau mai târziu, seminariştii găsesc însă „calea”, fiindcă ei sunt aproape „serafimi” – îngeri cu rang înalt.

Să dai titlu unui film (sau unei cărţi) înseamnă să îi alegi cumva destinul: Un pas în urma serafimilor este o metaforă ale cărei sensuri rămân, în parte, nedezlegate, chiar şi pentru spectatorul familiarizat cu exerciţiul reflecţiei. Ambiguitatea aceasta apără filmul, îl salvează de la banalitate şi îl face special. Ar putea fi vorba despre „pasul” făcut înapoi, în anii ´90, epoca aleasă de regizor ca referinţă, aşa cum se vede şi din înregistrarea autentică de la final –suntem avertizaţi că multe dintre întâmplările prezentate sunt reale.

„Maica Dumnezeului nostru, mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” – sunt versurile unei rugăciuni, pe care-l intonează şi corul tinerilor seminarişti, în filmul lui Daniel Sandu. Rugăciunea acesta se aude minunat, intonată de voci tinere, în  curtea Seminarului, fie că ninge, fie că plouă, fie că e soare orbitor.

Filmul a fost prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Film, Buzău, ediţia a III-a – BUZZ CEE, 2-8 iulie 2018.

Regia: Daniel Sandu

Anul premierei: 2017

În alte roluri: Cristian Bota, Toto Dumitrescu, Lucian Pavel, Alfred Wegeman, Ali Amir, Niko Becker, Radu Botar, Ștefan Mihai, Marian Popescu.

Echipa de producție: Adrian Cristea (scenografie și design de producție), George Dăscălescu (imagine), Cireșica Cuciuc (costume), Mircea Olteanu (montaj), Ada Solomon, Ioana Drăghici, Valentino Rudolf (producție).

Share.

About Author

Avatar photo

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura