Clovnul. Cumpărătorul de păcate

Motto: „Vasăzică, trăieşti ani de zile cu sentimentul că în linii mari lucrurile sunt în ordine, că dincolo de rutină există totuşi un sens, iar apoi, într-o clipită, totul se duce pe apa sâmbetei şi realizezi că nu ai trăit deloc, că viaţa a trecut pe lângă tine.” Iulian Ciocan

Ce este o spovedanie?! Care mai este valoarea unor păcate mărturisite, atâta timp cât individul nu e traversat de nicio undă de mâhnire, nu e tulburat de vreo remuşcare?! În acest caz, ce se petrece la firma Clovnului, în fostul şi actualul sediu al farmaciei „Victoriţa”, este o negociere. Este totul permis? Vânzarea păcatelor e acceptată?!

Comentând proza lui Dostoievski, Berdiaev atrăgea atenţia asupra răului interior, care apare atunci când se pierde natura divină a fiinţei. Pedeapsa, venită după căinţă, are rolul de a trezi conştiinţa. Problema personajelor din acest roman este tocmai aceea că ele nu traversează un drum al căinţei, deşi îşi recunosc păcatele. Transformarea spirituală nu se produce pentru că această recunoaştere a greşelii este strict declarativă şi făcută interesat, din raţiuni pragmatice. E şi aici ca în Cehov, cum crede un personaj, o lume cu suflete mici şi oameni de prisos.

E dificil de acceptat că dracul însuşi şi-ar fi vârât coada în povestea vânzării de păcate, ispitind la întâmplare, de-a valma, oameni de condiţie socială diferită, pensionari şi profesori universitari, demnitari şi ofiţeri de poliţie. Acţiunea romanului începe ca un film de Hitchcock, cu păsările invadând ca nişte semne fatidice, oraşul:

„Era o vară toridă și profesorul era în concediu de odihnă. În arșița după-amiezii, în văzduhul fierbinte al urbei, ciorile croncăneau anemic și leșinau, căzând pe acoperișurile încinse ale caselor sau pe străzile prăfuite. Valeriu Frecăuțan nu mai văzuse niciodată atâtea ciori la Chișinău. Puteai să zici că orașul se confrunta cu o adevărată invazie de păsări negre. Uneori se oprea îndelung în fața ușii turnate a farmaciei Victorița, înghițea în sec, se ducea într-un parc de lângă casă, se așeza pe una din băncile cu nenumărate scrijelituri și se lua cu gândul. Derula toată întâmplarea ca pe un film, analiza fiecare episod și se convingea tot mai mult că îndărătul gesturilor și vorbelor Clovnului era ceva extrem de nesigur și primejdios.” (p. 41)

Mintea omenească refuză să înregistreze semnele unor întâmplări ieşite din comun. Raţiunea caută similitudini cu experienţe anterioare: cu ce seamănă povestea asta, când am mai trăit aşa ceva?! Clovnul oferă valută contra păcatelor recunoscute, într-o spovedanie atipică, derulată rapid, într-un birou. Pentru păcate mici, se oferă mai puţin. Pentru păcate mari, poţi primi până la 500 de euro, dar e nevoie de străduinţă, de greşeli consistente. Pare o escrocherie, sunt bani la mijloc, exact ca în istoria cu jocurile piramidale. E greu de rezistat ispitei, că banul chiar e ochiul dracului şi, iată încă o demonstraţie, chiar te face din om neom. Ai păcate?! Vinde-le scump!

Oamenii se obişnuiesc cu orice. Acomodarea cu nefirescul este un proces prin care spaimele se atenuează, amânând, dacă nu se poate evita, momentul de alienare – o să înnebuneşti, dar mai târziu. În mod straniu, unuia dintre personaje îi este frică mai curând de şef, de „Cimpanzeul scârbos”, decât de Clovn, întruchipare demonică. Omul care e Şef pare mai ceva decât Dracul:

„Acasă, când se întoarse de la serviciu, pe la nouă seara, Iulian Boguș derulă încă o dată în minte discuția cu Livia Malai și se întrebă dacă nu cumva directorul Regiei intrase în panică aidoma funcționarului mărunt al lui Cehov care-i strănutase în ceafă șefului său. Însă, spre deosebire de eroul lui Cehov, măcinat de o frică deșănțată, Petru Malai chiar avea motive serioase de neliniște.” (p. 91)

Poiată înseamnă „coteţ pentru găini, ogradă”. Ciprian Poiată este, ca personaj, o fină proiecţie a Autorului însuşi, decăzut din rangul demiurgic, un zeu profan. Totul se negociază, înţelege în sfârşit Autorul: timpul liber, fericirea, averea, succesul, maniera de a scrie literatură. Arta se face după reţetă, cercetând cu atenţie (re)sursele reuşitei sociale. Există anumite secrete ale seducţiei publicului feminin, iar scriitorul este dispus să facă mici compromisuri. Camuflată într-o pagină care surprinde viziunea unui scriitor plin de frustrări (fiindcă nu are succes cu distopiile sale!), găsim o trimitere metaliterară – aşa se face proză într-o epocă a răului imanent, se scrie pragmatic, speculând sensibilitatea cititorului, aşa cum este el, nu foarte rafinat, amator de melodramă şi de literatură de masă. Cu precizarea necesară că cititorul este, statistic, cititoare – altă prejudecată aruncată în joc de Poiată, el însuşi sedus de ideea succesului facil garantat de înţelegerea principiilor corectitudinii politice. Adela Arici, inevitabila „babetă”, este tipul influencer-ului, cu pretenţii de critic literar. Grupurile de pseudocultură din mediul online există şi ele în lumea autorilor populari. Este nevoie de mai multe personaje feminine – problema e uşor de rezolvat, de îndată ce îţi dai seama că aceasta este una din piedicile în calea succesului. Literatura apare ca produs al societăţii de consum sau… de ogradă, un produs marca Poiată:

„Înţelegerea faptului că majoritatea cititorilor sunt femei îi veni prozatorului Ciprian Poiată destul de târziu, abia după publicarea celui de-al treilea roman distopic. La un moment dat, i se luă vălul de pe ochi şi pricepu de ce nu era un scriitor popular: în ciuda faptului că elabora naraţiuni de o mare complexitate, care musteau de ironie subtilă, nu reuşea să atingă… sufletul feminin. Femeile nu voiau distopii, nu voiau descrieri ale felului în care individul e strivit de un sistem social absurd absurd, ele se dădeau în vânt după poveşti de dragoste, cu precădere siropoase şi stupide. Bineînţeles că Ciprian Poiată nu era dispus să îmbrăţişeze sentimentalismul dulceag şi să facă literatură de masă, dar, dacă ar fi ştiut dinainte că majoritatea cititorilor sunt doamne şi domnişoare, ar fi folosit câteva trucuri în măsură să seducă femeile. De pildă, ar fi conturat mai multe personaje feminine memorabile. În romanele sale, îşi dădea seama acum, personajele feminine puteau fi numărate pe degete şi aveau roluri secundare. Sus-pomenita descoperire îl ajută să înţeleagă şi importanţa promovării textelor literare prin intermediul unor femei influente. Abia acum realiza, cu iritare, că muierile cu trecere îi cam neglijau scriitura.

E drept că exista şi o excepţie. Ciprian Poiată îşi încordă memoria şi îşi aminti că o babetă, Adela Arici, care trecea drept mare critic literar, îi bombarda mereu postările de pe Facebook cu inimioare roşii şi comentarii entuziaste. Înainte vreme, tânărul prozator îşi băga picioarele în comentariile babetei şi nu considera necesar să schiţeze vreun gest de gratitudine, dar acum situaţia se schimbase. Acum, Ciprian Poiată avea nevoie de babetă, unde mai pui că aceasta posta cronici şi opinii într-un uriaş grup de lectură – FEMEIA CITEŞTE! – , generând o sumedenie de reacţii şi discuţii. Postările babei se bucurau de mare succes şi multe liceene-studente-bibliotecare-mame împovărate de griji o venerau şi îi urmau întocmai recomandările. Evrica! Putea să devină faimos fără să-şi modifice prea tare scriitura, dacă o îmbrobodea pe babeta influentă.” (pp. 131 – 132)

Cine e Clovnul? Răspunsul pare învederat. Clovnul are ochii mici și cenușii, poartă sandale albe, scâlciate, o șapcă de baseball, tricou cu AC/DC. Deţine o firmă şi poate dovedi cu acte că fundaţia sa este perfect legală – a primit de la primărie toate aprobările de funcţionare. Are un chip, o înfăţişare, are o vestimentaţie bizară, are chiar şi un portret – în tablou, un animal din Jurasic devorează, cu botul plin de sânge, „un dinozaur ierbivor neîndemânatic”. Clovnul nu e însă cine spune că e. Metaforic, esenţa personajului este dată de ideea livrării binelui ca rău necesar. Sufletul e pus pe câte un taler al balanţei şi se înclină când spre rău, când spre bine. Poate că suntem clovnii propriilor slăbiciuni şi râdem singuri, neputând plânge, de toate căderile noastre.

Acest roman este o distopie veselă despre prăbuşiri interioare şi supravieţuire, în siajul umorului absurd al lui Bulgakov. „Clovnul” se dovedeşte un excelent studiu psihologic și social, o proză puternică, meditativă, despre fragilitatea fiinţei şi natura ei coruptibilă. La un minim examen de conştiinţă, oamenii îşi amintesc de păcatele pe care s-au străduit să le acopere, în timp, cu uitare. Doar că recunoaşterea păcatului, o simplă enunţare, nu este urmată de căinţă, deci nici de naşterea conştiinţei şi de mântuire. Impresia mea e că un Clovn locuieşte, nădăjduiesc că vremelnic, în fiecare din noi.

Câteva fragmente în plus, spre ademenire:

„Realitatea se contorsionase şi parcă nu mai putea fi înţeleasă cu instrumentele logicii. Pe de o parte, existau oamenii uluiţi care veniseră să vândă păcate fundaţiei, iar pe de alta, fundaţia se metamorfozase într-o farmacie al cărei patron avea actele în regulă şi ai cărei clienţi fideli nu au întârziat să-şi facă apariţia. Păi, ce naiba fusese asta? Un fenomen paranormal?” (p. 81)

„Şi să nu-mi spui balivernele astea cu… dispariţia miraculoasă. Există o explicaţie logică pe care tu trebuie s-o găseşti!” (p. 82)

„Exista însă un amănunt care-l întrista şi-l irita uneori pe Artur Pironda, îi ştirbea farmecul existenţei de bărbat norocos şi puternic. Nişte neica nimeni, nişte prostănaci fără studii serioase de specialitate, nişte impostori care împroşcau banalităţi şi vorbeau prost româneşte se bucurau de o mare popularitate, treceau drept mari analişti şi… îl eclipsau pe el, comentatorul profund şi tobă de carte.” (p. 174)