Clar de femeie. Restul trece. Doamna de mai devreme era fermecătoare.

Motto1: „Iubirea este singura bogăție care crește odată cu risipa. Cu cât dai mai mult, cu atât îți rămâne mai mult. Am trăit printr-o femeie și nu știu cum se poate trăi altfel.”

Moto2: „Îmi zâmbi cu o prietenie care parcă nu mi se adresa mie, ci copilăriei mele.” Romain Gary

Regizorul Costa-Gavras îi distribuia în 1979 pe Romy Schneider și pe Yves Montand într-un film seducător, Clair de femme. Yves Montand este, în acest rol, un Michael mai trecut prin viață, nu tocmai ușor peste 40, ca personajul lui Romain Gary. Romy Schneider nu are părul alb al Lydiei, dar are oboseala ei cu aer exotic. Distribuția este, fără îndoială, perfectă, dar, în cazul acestei ecranizări, extraordinară mi se pare și relația de complementaritate cu textul – e mai multă atmosferă în film, mai multă lectură a imaginii, cum e și firesc, iar coloana sonoră sugerează exact diversitatea stărilor prin care trec protagoniștii. Nu drama, ci umorul care o face suportabilă creează finețea psihologică deopotrivă în film și în carte:

„Dacă aș putea să vă fac să râdeți câteva clipe pe seama mea, m-aș simți mai bine: nu e nimic mai generos decât să le dai altora ocazia să râdă pe socoteala ta. La dumneavoastră funcționează?” (p. 12)

Se poate să mă înșel, dar Clar de femeie este unul dintre acele romane care îi dau cititorului exact ceea ce așteaptă acesta. Se adresează mai multor gusturi, ceea ce puține cărți reușesc. La primul nivel de lectură, Clar de femeie este un roman sentimental, scris bine, o povește despre dragoste și întuneric, ca să folosesc, deloc întâmplător, titlul lui Amos Oz – cuplul, iubirea și pierderea ei, accidentele, suferința lucidă și, prin asta, aproape insuportabilă.

Rănile sunt așa de vii, încât nu știi ce să faci: să pretinzi că suferința aceea imensă nu există, negând, clasic, realitatea, sau să umpli un gol amețitor cu ceva, cu orice, cu oricine. Șansa te lovește însă, așa cum portiera unui taxi o lovește pe tânăra cu părul alb. Când ești disperat, orice soluție e mai mult decât nimic. Michael e un bărbat disperat, nedormit, indecis, un „orfan de femeie”, „beat de nefericire”, cum bine intuiește frumoasa necunoscută, ea însăși implicată într-o poveste imposibilă.

Michael este un bărbat de 43 de ani, dar este, mai întâi de toate, un om care așteaptă să treacă timpul. În vreme ce stă de vorbă cu un dresor de câini, femeia iubită de Michael se stinge, iar el este perfect conștient de ce întâmplă, fiindcă împreună au hotârât cursul lucrurilor. Fuga rămâne o soluție. Însă Michael are multe, prea multe destinații la dispoziție. Când e întrebat unde pleacă, răspunde automat: la Caracas.

Străinii, nu prietenii, se dovedesc mai utili în situații de criză majoră – te vor scuti de compătimire, în orice caz, de compătimire în exces. Un străin e mult mai dispus să facă schimb de suferință cu tine – Lydia are această disponibilitate, nu cere explicații și înțelege, fără să i se spună, o suferință care-i trece lui Michael prin toții porii.

Michael și Lidia sunt, de fapt, cele două fețe ale aceluiași tip de personaj: o ființă care trăiește o traumă. Întrajutorare este termenul care se reia obsesiv, aproape, ca definiție a relației lor, nu iubire. Pe Lydia o sperie fervoarea lui Michael. Pentru el, iubirea nu e o femeie, e mai mult, este ideea de femeie:

„La tine, să iubești o femeie este un soi de fervoare religioasă care e mult mai aproape de fervoarea religioasă decât de femeie. E prea înaltă pentru mine căderea ta. Cazi prea sus. Ești beat de durere și nu știu cine ești cu adevărat. Pleacă singur și în trei, șase luni vom încerca să ne cunoaștem. Vom vedea.” (p.130)

Nu există leac pentru anumite dureri. Te întrebi, ca cititor, dacă e posibil ca iubirea cuiva să dureze 14 ani și să rămână intensă, fără să devină altceva, de pildă, amestec de tandrețe și reciprocă acceptare. Și care e soluția personajului pentru a rămâne autentic. Există pericolul să alunece în automistificare. O explicație este că cei doi trăiesc unul prin celălalt, ca și cum ar alcătui o singură ființă. Michael și Lydia fac parte din tipologia idealiștilor, ei nu trăiesc vulgar și au o altă imagine a vieții, pe care, dacă o pierzi, o poți redobândi prin celălalt:

„Eu vorbesc de cuplu, și într-un cuplu nimeni nu știe cine este pământ și cine soare. Este o altă specie, un alt sex, o altă țară. Sau poate vrei să-mi vorbești despre independență, faimoasa independență…”. (p. 123)

Atât de complicata fire umană face posibil imposibilul: să prelungești (sau să ai iluzia asta) o iubire veche, devenită neclară, cu o altă iubire, atât de nouă încât provoacă instantaneu vinovăția. E posibil să te simți atras de alt om, să simți dorința de a fi fericit imediat după ce ai suferit o pierdere majoră? Este. Iar dorința e cu atât mai intensă, cu cât îți dai seama că, în afară de acele trăiri irepresibile, totul ține de conjuctură. Iar „oamenii uită mereu că ceea ce trăiesc nu este muritor.” (p. 57)

Există în carte pasaje aproape de limita suportabilului. De față cu angajații hotelului, Michael, venit să-și recupere bagajul uitat seara trecută, vede cum dansează cimpanzeul Jackson paso doble cu un pudel. Pe un scaun, ca și cum ar fi fost viu, stă corpul dresorului – făcuse atac de cord. Când își aude numele, cu spaimă în ochi, Jackson execută impecabil numărul de dresaj, intră în rol. Scena este greu de citit, greu de privit. Nici nu mă gândesc să îi dau o interpretare:

„Camerista strigă ceva în portugheză, apoi fugi să anunțe conducerea că fuseseră lăsate animale în cincizeci și șapte. Svansson făcu atunci o greșeală.

̶ Jackson! strigă el.

Nu știu dacă cimpanzeul își pierduse capul, sau, dimpotrivă, dădu dovadă de o admirabilă prezență de spirit, dar răspunse la chemarea numelui său printr-un reflex de mare profesionist. Scoase un scheunat speriat, sări spre pick-up-ul așezat pe măsuță și execută fidel gestul pe care-l îndeplinea pe scenă: porni aparatul. Răsună în toată splendoarea paso doble-ul El Fuego de Andalucía și ceea ce urmă făcea cu siguranță onoare artei dresajului, ale cărei limite erau marcate numai de privirea fixă, de sticlă, a lui senior Galba.

Într-o clipă, cimpanzeul și canișul se treziră unul în brațele celuilalt, în mijlocul salonului, dansând paso duble, aruncându-ne din când în când priviri îngrozite, ca și cum ar fi înțeles că era vorba de o chestiune de viață și de moarte.” (p. 154)

Psihologic vorbind, romanul lui Romain Gary e interesant prin reacțiile personajelor confruntate cu propriile spaime, dintre care două sunt mai importante, devastatoare chiar: cum să supraviețuiești morții cuiva drag și cum să trăiești mai departe purtând cu tine o iubire devenită ură. Să ai umor, ar fi un posibil răspuns. Poate că umorul este un anestezic în acest caz:

„Ați nimerit bine. Am un magazin de curiozități, în rue Bourgogne. Dar nu am unde să vă pun. Ați ocupa prea mult loc.

Când zâmbea, se ivea o cu totul altă viață: trebuie să fi fost mult timp fericită.”

Clar de femeie de Romain Gary