Cântecul (orice cântec) nu se aude pe faleza lovită de valurile mării, e prea mult vuiet, prea multă furtună, prea multe gânduri adunate care se ciocnesc și fac zgomot; pe faleză te duci ca să pescuiești, ca să sari în cap de pe stabilopozi, ca să te uiți la alții cum se lungesc la soare. Pe faleză nu te duci ca să cânți, cu atât mai puțin ca să auzi cântecele altora, acolo n-auzi nici țipetele pescărușilor. Auzi pasărea de plajă în foarte puține momente, dacă nu chiar o singură dată-n viață: când te proprii de marea trecere.
Despre curaj, înainte de orice, despre curajul de trăi viața este vorba în Cântecul păsării de plajă. Tudor Ganea și curajul lui de a coborî în catacombele vieții, de a explora pestilențialul și abjectul ascunse de ochii lumii. Tudor Ganea a ales să vorbească despre curajul lor, al celor care trăiesc în umbra marilor destine. Pentru scriitorul T.G. nu există limite de explorare, nu se oprește când alții nu mai pot respira, nu sucombă subit la primul pumn primit în plex, își duce curiozitatea spre locuri unde alții n-au îndrăznit nici cât durează o respirație completă/profundă.
Toate orașele au zone rău famate, cartiere în care e o prostie să calci dacă nu ești însoțit sau dacă nu ești călăuzit/introdus de cineva care aparține locului:
„În ecosistemul social al cartierului de pe faleză, Şocaricii ocupau cea mai de jos treaptă a lanţului trofic. Oameni fără casă, fără cărţi de identitate, fără trecut şi viitor, Şocaricii alcătuiau un fel de trib primitiv ce se stabilise în subsolul negru de igrasie al blocului ruină. Părul încâlcit, hainele ponosite, pielea plină de eczeme, lipsa încălţărilor şi privirile de sălbatici stăteau ca suport al plasării lor în subteranele piramidei trofice dominate la vârf de marinari şi la parter de micii patroni de buticuri. Oameni veniţi de niciunde şi îndreptându-se spre nicăieri, naufragiaţii tranziţiei care îşi derulau existenţa între căratul de fier vechi, consumul de alcool şi inhalatul vaporilor de bronz, Şocaricii vorbeau o română pocită de cantităţile considerabile de băutură şi aurolac ce le şubreziseră trupurile şi minţile.“ (p. 72)
*
„— Dacă ne e frig, ne băgăm la blană, îi răspunse bătrânul şi se lipi ca o şopârlă de spatele femeii sale.
Cum stăteau întinşi pe covorul de blănuri, păreau două fosile perfect conservate. o curiozitate arheologică. Un bărbat şi o femeie fără un picior, morţi în circumstanţe misterioase, acum mii de ani. la capul lor, Ainur văzu o baterie de maşină marca Tudor. Pe baterie erau puse două halbe de bere pline ochi.“ (p. 82)
Ajungem întâmplător prin zonele acestea, FZN-uri care ne aduc aminte de zonele interzise și de cartierele cu ziduri roase de trecerea anilor. Dar aici, în aceste locuri, care par etern separate de cartierele în care ne locuim viețile, viața are alt ritm și alte reguli. Supraviețuirea ține exclusiv de instinct și niciodată de logica bunului simț. În aceste locuri, viața capătă alte culori, umbrele sunt importante pentru că ascund/protejează și ultimul strop de vitalitate, iar mirosul te salvează adeseori din situații-limită. Oamenii se înțeleg între ei în măsura reușesc să-și domine slăbiciunile și comunicarea este o chestiune de moment – povara moralității este aruncată exclusiv în spatele celor care trăiesc în lumină, aici e inutilă.
„Războiul pentru femeia oloagă se întinsese dea lungul unei veri întregi şi se terminase cu un pârjol. În lunile acelea, terenul viran devenise câmpul de luptă al unei adevărate confruntări homerice, cu Bairam în carul său de luptă biciuindu-i pe Şocarici din galopul măgarului. Suiţi pe turela buncărului, Ainur, Doagă şi Ciprian Ecosal urmăreau de sus forfota ce fojgăia mărăcinii şi ştiau că în acele momente Bairam încolţeşte câte un Şocarici. Rar se auzea câte un urlet de durere urmat de behăitul măgarului, peste care se lăsa apoi o linişte deplină, punctată de sunetul electrizant al cicadelor ascunse printre boscheţi. Asemenea unor regi ce urmăresc câmpul de luptă de departe, cei trei vecini se postau pe parapetul de beton al turelei şi-şi lăsau imaginaţia să le creioneze bătălia ce le era sugerată de freamătul mărăcinilor. Numeroaselor ofensive ale Şocaricilor le urmau descinderile lui Bairam. Omul fără adăpost din gropile falezei era bătut şi apoi bătea oamenii fără adăpost din subsolul ruină. Toţi acei luptători malnutriţi şi plini de eczeme erau protagoniştii unui război ale cărui ofensive şi contraofensive o aveau ca trofeu pe oloaga aflată într-o eternă stare de ebrietate.“ (p. 84)
Cântecul păsării de plajă este un omagiu adus oamenilor care n-au curajul de a-și cere dreptul la viață, izgoniții de la masa norocului. Cazematele, subsolurile de blocuri care stau să cadă și barăcile fac parte dintr-un ecosistem al supraviețuirii inexplicabile din toate punctele de vedere; e locul unde Șocaricii, barăcanii (conduși de Rilă), Bairam și Țiți exersează supraviețuirea zi de zi. Doagă, Ciprian Ecosal, Belgin, Bajdavala și, nu în ultimul rând, Ainur, sunt doar spectatori. Ei nu sunt de-ai casei, doar Ciprian va ajunge să se adapteze; ce se întâmplă cu ceilalți ține de poveste.
„Oare m‐am tâmpit? Cu ştreangul ăla. Băi Cipriane! Nu cred! Nespălata. Câţi am fost? Rilă. A legat sfoara. Lesi! De unde au tras curent? Bă, dă‐o dracu’! Clar e jmen! De treişpe ori te înţeapă! Prin cur! Îţi bagă acu’ cică. Fix prin cur. În prostată. Să moară familia dacă nu fac urât! Urât rău! Futu‐vă‐n gură de boscheţi! Doagă, tu faci? V‐am ştanţat! Cipriane, Cipriane! Auzi la el, cică Bombatu. Cip cirip. De unde atâţia măgari? ’Te‐n gură, Ţiţi! Scârbelniţo! Păi, cum să nu? E fără anestezie? Cipriane, Cipriane…“ (p. 111)
Te aștepți ca în astfel de locuri să există doar ritualuri morbide, pungi de aurolac, mirosuri fetide și sticle de băutură goale. Cum-necum, copiii reușesc să crească, au jocurile lor, cresc ocolind cu mult talent barăcile și cazematele unde domnesc ei: Rilă, Belgin, Bajdavala, chiar și Petrică, barmanul care-și schimbă obiceiurile sexuale în partea a doua a vieții.
„Puştii din cartier se strângeau buluc în jurul barei şi aşteptau cu nerăbdare momentul în care tătarul va deschide ochii – ca trezit din transă – şi se va desprinde de pe transversală. Paşii lor urmau apoi paşii lui, ce duceau inevitabil către un loc din care el pleca pe picioare, iar altul rămânea la pământ. Ca şi acum, se prindea de bara transversală şi se legăna uşor, câteva minute, într-o linişte deplină. Cei care-l vedeau ştiau ce urmează acelui legănat aparent inofensiv în timpul căruia tătarul închidea ochii şi lăsa gravitaţia să-i forţeze ligamentele şi vertebrele. Mâinile sale se prinseseră de nenumărate ori de ţeava orizontală, care până la apariţia jocurilor mecanice din barul lui nea Petrică fusese primul centru magnetic al FZNului. Acolo se jucaseră baraj, victoria, obligatea, douăşuna, cap-cap. De la înălţimea aceleiaşi transversale îl scuipase pe Bobiţă cu treizeci de ani în urmă şi tot de acea bară Ciprian Ecosal o spânzurase pe Lesi.“ (p. 113)
Ainur e vocea romanului. Ainur ne poartă prin toate locurile și gândurile lui ne devin călăuze în locurile tenebroase ale Constanței. E greu să-l înțelegi pe Ainur, e imposibil să-i găsești vreo scuză, dar la fel de greu este să te distanțezi de el. Nici Bairam, nici Țiți, ba chiar nici Bajdavala, nu mai spun de Ciprian sau Belgin, nu vor să-l țină la distanță, nu iau distanță față de tătar. Pe de o parte, pentru că nu-l percep ca pe un pericol, pe de altă parte pentru că-i intrigă chiar și pe ei. Nu cred că există cineva din universul lui Ainur care să-l cunoască cu adevărat, iar asta nu pentru că el știe să se ascundă foarte bine, ci pentru că efectiv nimănui nu-i reușește acest demers. Bairam pare a fi cel mai aproape de reușită, dar abandonează drumul la un moment dat, din motive atent strecurate printre rânduri de Tudor Ganea.
„De fapt, asta îi lipsea lui Ainur: remuşcarea. Empatia. mila. Motorul ascensiunii sale fusese alimentat de aceste lipsuri funda mentale. Imposibilitatea de a se identifica cu celălalt, anularea oricărei forme de regret contribuiseră la catapultarea sa spre o maturizare total lipsită de alocentrism. Răceala ce înmugurise între el şi Baiar se extinsese încetul cu încetul şi în afara relaţiei lor, strecurându-se, ramificându-și înfloritura de gheaţă şi invadând tot spaţiul dintre el şi ceilalţi, ca un virus ce-şi modifică tulpina iniţială şi devine din ce în ce mai agresiv în diversitatea extinderii sale infecţioase. Fiorul ce-i răcise spatele în acea seară când îl îmbrăţişase cu mâinile şi picioarele pe Ciprian Ecosal nu fusese un efect advers al gestului său oribil, prin care mintea îi trimitea semnale trupului că a făcut ceva rău, de care trebuie să se căiască, ci acea răceală era manifestarea simptomului carenţei sale de compasiune, care irumpea pentru prima oară în toată splendoarea sa şi de care luase cunoştinţă în mici porţii când pumnul său îl trimisese la pământ pe Bebe. Puştiul de la case căzuse la pământ, iar Lesi fusese înălţată de la pământ. Ainur lucra bine cu gravitaţia, iar cele 150 de kilograme de sânge, fluide, maţe, muşchi, oase şi organe la care ajunsese la maturitate constituiau mărturia bunului mers al acelei relaţii speciale cu pământul.“
Cântecul păsării de plajă este și despre arta de de a domina supraviețuind în situații imposibile. Cum să-ți explici logic supraviețuirea barăcanilor sau a Șocaricilor? Oricum ai lua-o, oamenii ăștia n-au avut nicio șansă din start, dar iată că citim despre isprăvile lor petrecute de-a lungul a nu mai puțin de treizeci de ani. Trei decade în care acești oameni n-au murit, deși au fost de nunumărate ori la un pas de moarte. Să fie ascunsă în limbaj o cheie a acestui succes? Să fie dominația și lupta pentru dominație cea mai bună rețetă a supraviețuirii? Cine mai știe?
„— A’ be!
Paradoxul făcea ca cea mai uzitată expresie folosită de reprezentanţii sexului masculin să fie una de esenţă maternă. Ana – care în limba turcă înseamnă „mamă“ – devenise virală şi căpătase în Constanţa o amploare pandemică. o adevărată bacterie verbală, apelativul turcesc ajunsese la performanţa de a se multiplica şi comunica chiar şi sentimente contradictorii. În funcţie de contextul în care era rostit, „ana“ putea exprima atât durere, cât şi plăcere. Atât admiraţie, cât şi dezgust. Atât atracţie, cât şi repulsie. Atât deliciu, cât şi scârbă. Dar cel mai des era folosită în combinaţie cu ţigănescul „be“ adăugat în coadă. Ana be! – mirarea sub zodia căreia fezeniştii arătau că sunt vii. Că simt! Că văd, gustă, aud şi miros! Că ameninţă! iar forma ei prescurtată, acea „a’ be!“ pe care Ainur o aruncase barăcanilor veniţi să-l provoace, era de o complexitate atât de uluitoare, încât tribul de la barăci făcuse pasul în spate în acea noapte şi se retrăsese subit spre Delfinariu.“ (p. 134 – 135)
Cântecul păsării de plajă este povestea lui Ainur, dar este și romanul care încheie un ciclu creativ. Tudor Ganea pare pregătit să părăsească definitiv cazematele, pentru a începe să construiască în noi teritorii. Când Ainur ajunge, precum Șeherezada, la ultimul rând din poveste, cititorii vor înțelege că punctul final este, de fapt, un punct și o virgulă.
„— Tu ai băgat-o acolo.
Erau singurele cuvinte – ca nişte imense ace de ţaparină – pe care Ainur le simţea înfigându-i-se în carne şi rupându-l în bucăţi, până când nu mai rămăsese nimic din el. La început nu înţelesese ce voia să-i spună tatăl său, pentru ca, în momentul în care crescuse, acele vorbe – descifrate de mintea lui în curs de maturizare – să-i provoace un sentiment de vinovăţie ce-l înstrăinase de tot ce era în jurul său. Culpa pe care Baiar reuşea să i-o alimenteze fără milă de fiecare dată când punea un buchet de maci pe mormântul soţiei sale se gonflă atât de mult, încât, într-o zi, Ainur deveni imun. Nu mai simţi nimic. Durerea pe care i-o provoca cu regularitate sentinţa lui Baiar fu atât de puternică şi destabilizatoare pentru creieraşul său de copil, încât, paradoxal, ca răspuns la acel stimul puternic, tătarul se acoperi cu o carapace de blazare din care nu mai ieşi niciodată şi de sub duritatea căreia reuşi, peste câţiva ani, să respingă orice sentiment de empatie pe care suferinţa celor cărora le provoca durere fizică l-ar fi putut genera.“ (p. 140)
Faleza pare pustiită acum, vocile sunt din ce în ce mai estompate, copii nu mai par interesați să se scufunde. Așa se face că se aude … cip-cirip. E Cântecul păsării de plajă.
PS: e inutil să spun că acest roman merită sau trebuie citit. Mi se pare inutilă orice pledoarie în acest sens, pentru că orice am spune, nu ne putem apropia de lumea lui Tudor Ganea (așa cum a văzut-o el și așa cum a ales el să povestească despre oamenii FZNului) decât plonjând efectiv între copertele volumului, lăsându-ne pradă vârtejului de destine. Dacă ai trecut de primele pagini, finalul vine de la sine.
Cântecul păsării de plajă de Tudor Ganea
Editura: Polirom
Colecția: EGO.Proză
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 224
ISBN: 978-973-46-8391-8
Cartea poate fi citită aici.
