Cine ar fi putut deveni Ghiță Blidaru, dacă n-ar fi rămas doar Seducătorul domn Nae?

Pradă curiozității care ispitește ori de câte ori ne ciocnim de figuri enigmatice și ne face să le acordăm chiar mai multă atenție decât poate că ar merita, mi-am dorit să citesc cartea Tatianei Niculescu Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu, imediat ce am aflat de apariția ei. Merită observat titlul reușit, după umila mea părere, căci înțelegem că nimic nu-l descrie mai bine pe Nae Ionescu decât calificativul de seducător, care, ținând cont de istoria sa, este, probabil, unicul exact și binevoitor, fără să aibă, totuși, conotații măgulitoare. Figura protagonistului mă interesa și pentru că citisem articolele lui, în liceu, după care rămăsesem cu impresia că autorul era filosof. În plus, și împrejurările istorice în care și-a trăit acesta veacul, sunt de o complexitate mai mult decât intrigantă. Pe acestea din urmă, Tatiana Niculescu le-a redat în măsura concisă, coerentă și clară pe care o cerea legătura cu personajul, dar și îndestulătoare pentru un cititor care vrea lumină în desișul istoric, fără însă să aibă competențele necesare pentru o lectură critică. Astfel, lipsa de analize istorice sau portretistice exuberante și relatarea din surse directe, încondeiată de nuanțări discrete, mi-au permis să mă concentrez pe figura personajului și să simt o confortabilă libertate în construirea imaginii lui.

Că nu a fost filosof Nae Ionescu am aflat mult mai târziu după lectura articolelor lui, adunate, sub îngrijirea lui Mircea Eliade, în volumele Roza vânturilor, dar că putem face un exercițiu imaginar, în baza biografiei lui și a amintitelor articole, forțând intenționat niște paralele aproape blasfemitoare, să ne fie iertat și îngăduit, pentru a ne apropia de o imagine care, dacă chiar ar fi avut șanse să se contureze, se destrama, necontenit, sub amenințarea altor „vânturi”.

Astfel, prin forma pe care o dădea cursurilor sale, în care făcea abuz de „talentul de a pune în scenă abstracțiuni și umorul jocurilor de cuvinte, al aluziilor livrești, al calcurilor lingvistice” pentru a seduce și provoca studenții, ar fi putut fi un Heidegger, care, la fel stârnea curiozitatea „deopotrivă prin gravitate și flecăreală, ambiguitate și alternanța dintre vorbire și tăcerea semnificativă”, însă mai mult decât același soi de escrocherie pedagogică, Nae nu a împărtășit cu acest model de filosof, nici ca ființă, nici în timp.

Disensiunea dintre filosofia comunității țărănești și a ortodoxiei pe care o propăvăduia și luxul castelului de la Băneasa sau al ținutelor sale scumpe, duce cu gândul la prăpastia dintre sărăcia lăudată în scrierile lui Seneca și bogăția de care s-a bucurat din plin în viață. Deosebirea, desigur, stă în lipsa oricăror scrieri sau a vreunui sistem de gândire, în cazul celui dintâi.

Dar chiar și așa, fără să fi scris nici un cuvânt, ar fi putut rămâne în istorie drept un mare gânditor, urmând modelul interogărilor socratice, dacă pendulările sale între catolicism și ortodoxie sau între Coroană și Căpitan ar fi fost sincere zbateri ale spiritului și nu simple încercări de parvenire.

Chiar și cu puținele idei care îi aparțineau, ar fi putut deveni nimeni altcineva decât filosoful Nae Ionescu, căci nu există idei neprielnice, gândirea însăși fiind neprielnică, într-un anume sens, ci, după cum afirmă Hannah Arendt, rezultatele negative ale gândirii, dacă sunt „apoi folosite cu aceeași rutină lipsită de gândire ca înainte; din clipa în care sunt aplicate în sfera treburilor omenești, este ca și cum n-ar fi trecut niciodată prin procesul de gândire”. Altfel spus, dacă ideile n-ar fi cedat ambiției bolnăvicioase sau dacă ar fi urmat calea gândurilor și nu a setei de influență și putere, sau dacă n-ar fi fost, cine știe, victima unor groaznice complexe, poate ar fi rămas în istorie nu doar drept un seducător, ci și ca înțelept.

Chiar și autoarea face o paralelă, atunci când evocă portretul lui Hitler înainte de ascensiunea sa, nu doar în contextul ilustrării situației internaționale aferente evenimentelor relatate, ci și ca o subtilă aluzie la efectele pe care le au asupra sufletelor slabe complexele în care au macerat ani la rând:

„La cea mai cunoscută berărie din oraș, Hofbräuhausam Platzl, în marea de clienți nimeni nu-l ia în seamă pe un tânăr pictor amator proaspăt sosit de la Viena, un singuratic de 24 de ani pe nume Adolf Hitler, care scoate un ban vânzând peisaje în acuarelă turiștilor”.

Dar, dintre toate cioburile de portret, imaginate de mine sau întrezărite printre rânduri, numai cel făurit de fidelul său discipol, Mihail Sebastian, stă în picioare, ca o imagine integră: cel al lui Ghiță Blidaru, răstălmăcit în cartea Tatianei Niculescu astfel:

„Un blidar nu-l desemna doar pe meșterul de blide, adică de străchini, ci și pe lingușitorul oportunist, pe lingău. Era exclus ca Mihail Sebastian să nu fi avut proprietatea termenilor alegând tocmai acest nume pentru personajul său care, fără nici o umbră de îndoială, îl întruchipa pe Nae Ionescu. […] În același timp, numele Blidaru trimitea și la originea modestă a profesorului, la neamul lui de clăcași, de rumâni, căruia el se străduia să-i confere o noblețe și un destin politic aparte…”

Dacă Mihail Sebastian i-a dat numele cel mai potrivit, atunci Mircea Vulcănescu a demascat singura filosofie căreia i-a fost dedicat cu consecvență Profesorul: trăirismul. A folosit speculațiile mai puțin în scop ideatic, și mai mult pentru a trăi cum vrea, cu cine vrea și de partea cui îi abătea, adaptând scopurilor sale și morala, care ar fi avut două rădăcini:

„Una, care înseamnă constrângere și care izvorăște din apăsarea semenilor asupra noastră. Ea face oamenii cumsecade. Alta, care izvorăște din noi înșine și care însemnează un anumit stil de viață personal, care face pe oameni autentici. Îi face să fie ce sunt. Numai această din urmă rădăcină face morala cu adevărat respectabilă”, și valorile, printre care nu era alta mai de preț decât părăsirea Ideii de dragul Vieții.

Printre toate „meritele” pe care, cu siguranță, își închipuia Nae Ionescu că le are, doar unul îi este recunoscut de autoarea biografiei de față și, ca atare, probabil și de timp: faptul că a fost Profesorul și îndrumătorul unor mult mai marcante personalități, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Mihail Sebastian. Să fie oare acesta un exemplu sărac, dar suficient, al faptului că „tot ce este are o rațiune de a fi”?

Oricare a fost felul în care Seducătorul și-a împletit ițele cu cele ale istoriei, spre binele posterității sau al său propriu, Tatiana Niculescu ne invită să observăm și judecăm noi înșine, prin intermediul biografiei nepărtinitoare, dar nici oarbe la evidențele evenimentelor, pe care ne-o pune la dispoziție.

Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu de Tatiana Niculescu