Cel mai frumos loc din lume e chiar aici

Motto: „Câteodată, câinele necunoscut al fericirii îmi linge mâna, iar eu nu știu unde am lăsat lesa.” Care Santos, Francesc Miralles

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, o carte cu titlu încântător, nu e chiar un roman, ci o proză scrisă anume ca să susțină teoriile de wellbeing, dezvoltare personală sau mindfulness – acum îmi dau seama câte concepte acoperă la nivel de vocabular o nevoie a societății de azi, aflate în căutare de soluții pentru ameliorarea afecțiunilor datorate dezechilibrelor emoționale. L-am auzit pe Alexander Baumgarten spunând că a găsit, la un moment dat, un titlu excelent pentru o carte pe care urma să o scrie, nu era scrisă nici măcar în schiță. Uneori, punctul de plecare e un titlu, e și cel care se reține mai ușor, cu numele autorilor, în general, avem din când în când dificultăți. În acest caz, este vorba despre doi autori, Care Santos și Francesc Miralles.

Mesajul cărții este explicit: lumea nu poate fi schimbată, ține de tine să te schimbi ca să te poți bucura, fără frustrări, de frumusețea și complexitatea condiției umane. Oamenii, chiar și introvertiții (sau mai ales ei), au nevoie de alți oameni atunci când trec prin perioade dificile. O discuție purtată cu un necunoscut, stând, e drept, la o masă magică, e suficientă pentru a depăși momentul critic. Interacțiunile umane, știm și de la Gabor Maté, atenuează stresul.

În cafeneaua de la intersecția vieții cu lumile de dincolo nu te așezi niciodată în același loc, fiindcă rostul porțiunilor frumos delimitate în spațiul mai amplu care poate fi, de ce nu, metaverse, este să-ți amintească ce pierzi din vedere când trăiești inert, fără să mai simți că trăiești. Fără să-ți mai pese.

Primul pas al vindecării este conștientizarea lucrurilor pe care le mai ai de făcut sau care au rămas nefăcute, în esență, o reconectare la sine. Iris, o femeie doar ușor trecută de prima tinerețe, face o listă:

„ZECE LUCRURI DE FĂCUT ÎNAINTE SĂ MORI

Să-l găsesc pe Luca (măcar ca să-mi iau rămas-bun).

Să sărut pe cineva pe care să-l iubesc (și să mă iubească) la nebunie.

Să văd o ninsoare nemaipomenită.

Să încerc mâncarea japoneză.

Să râd în hohote ca o nebună.

Să mă duc la un concert al unei trupe care-mi place.

Să vând apartamentul părinților mei.

Să-mi dau demisia.

Să am o prietenă adevărată.

Să-mi vopsesc părul în roșu.

Recitind lista, s-a mirat că niciuna dintre aceste cele mai mari dorințe nu i se părea greu de îndeplinit; i-a venit cheful să înceapă imediat. Somnul a cuprins-o înainte de a stabili și cum să le ducă la bun sfârșit.” (pp. 110-111)

Cafeneaua situată pe un colt, la o intersecție, îi atrage atenția lui Iris imediat ce își revine din starea de transă în care o adusese depresia. Nu observase localul până atunci, deși cunoștea bine cartierul. Nimic nu îi este familiar, deși totul i se pare cald și învăluitor. Acesta este locul în care Iris descoperă că poate vorbi despre amintirile ei. Va reveni aici, dar, la un moment dat, cafeneaua se închide:

„Cu toții trebuie să ne întoarcem odată acolo unde am fost triști. Din tristețe se învață multe.” (p. 187)

Din prea multă singurătate, Iris caută o evadare. Realitatea se amestecă, în cazul ei salvator, cu lumile imaginare până la neputința de a le mai distinge. Accesul la alternativele fantasmatice îi îngăduie lui Iris să-și pună în ordine adevărată viață. Romanul are o dimensiune fantastică, de natură luminoasă. Spiritele se înțeleg între ele și se ajută reciproc. Unele spirite (nu sunt chiar fantome, par absolut reale) sunt seducătoare de-a dreptul și destul de credibile, au discurs persuasiv, un pic cam moralizator, justificat de faptul că privesc viața peste umăr, în fond, au mai multe vieți la active. Comparația e bună, aduce o justă măsură, iar emoțiile nu sunt bune sau rele, sunt emoții și atât:

„Nu uita: orice sentiment își are reversul. Când te simți fericit, asta e dovada că poți fi fericit. Iar asta e o veste bună.

Când te simți singur, îți dai seama ce bine ar fi să fii cu cineva. Iar asta e o veste bună.

Trebuie să te doară ceva ca să apreciezi fericirea de a nu te durea nimic. Iar asta e o veste bună.

De aceea nu trebuie să te temi niciodată de tristețe, de singurătate sau de durere. Ele sunt dovada că există bucuria, iubirea și liniștea. Iată niște vești bune.” (p. 55)

De plecat, nu pleacă dincolo decât cei care și-au epuizat existența lumească. Soluția depășirii depresiei ține de abandonarea trecutului. Legăturile cu tot ce provoacă nefericire trebuie rupte. Asta înseamnă rescrierea integrală a propriului proiect de viață, cu stabilirea clară a unor obiective, în esență lucruri simple care să determine schimbarea adevărată.

„— Chiar azi mi-am amintit o întâmplare veche. Nimic important, dar am fost fericită s-o retrăiesc.

— Dacă te-a făcut fericită înseamnă că e importantă. Atunci când ne îngropăm clipele de fericire renunțăm la cea mai bună parte a noastră; putem arunca peste bord multe lucruri, niciodată însă clipele acestea.” (p. 35)

Iris reînvață să se bucure că trăiește. De ajutor sunt și câteva întâmplări surprinzătoare, care aduc în viața ei un cățel și un bărbat – deși păreau că există doar amintiri, cei doi se dovedesc cât se poate de reali. Și de insistenți.

Poate că Iris, singură cum e, își ascultă doar gândurile, și tot acest scenariu încape în marele ei vis tămăduitor. E visătoare și ușor neajutorată, un om fragil care-și găsește puterea coborând în subsolurile deloc întunecate (dar asta nu ai cum ști până nu treci prin experiența introspecției) ale propriei vieți, în căutarea Celui mai frumos loc din lume.

Roman scris la două mâini, ca o partitură pentru pian, această proză are fără îndoială publicul ei, interesat de modalitățile de a regăsi bucuriile simple ale vieții, plecând de la ideea acceptării pierderilor inevitabile. Există în carte pasaje cu formulare poetică, moralizatoare, psihologică și chiar sapiențială, precum și o tendință de reformulare permanentă a celor câteva idei fundamentale din viața oricăruia dintre noi – acceptarea, aspirația spre simplitate, înțelegerea legăturii dintre emoții și starea de sănătate fizică și mentală. Cei familiarizați cu studiile lui Gabor Maté se vor gândi, probabil, că există un moment când cineva spune Nu în locul tău.

Găsim în prezentarea editurii date despre autori:

CARE SANTOS s-a născut în 1970, în orașul Mataró din apropierea Barcelonei. A studiat mai întâi dreptul, apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Și-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacțiile cotidienelor ABC și El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo și coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. E autoarea a numeroase romane și volume de proză scurtă, a două volume de poezii, precum și a multe cărți pentru copii și adolescenți, pentru care a primit o serie de premii importante. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (2017), Încăperi ferecate (2011; Humanitas Fiction, 2013), Aerul pe care îl respiri (2013; Humanitas Fiction, 2014). În 2014, Care Santos publică romanul Poftă de ciocolată (Desig de xocolata), devenit bestseller și recompensat cu Premiul Ramon Llull, iar în 2015, romanul Diamant blau. Bestsellerul Jumătate de viață (Humanitas Fiction, 2018) apare mai întâi în castiliană în 2017, fiind distins cu Premiul Nadal. În 2018 publică, în catalană și castiliană, un nou roman de succes, Tot binele și tot răul (Humanitas Fiction, 2019), urmat în 2020 de Voi merge pe urmele pașilor tăi (Humanitas Fiction, 2021). | www.caresantos.com

Scriitor, jurnalist și muzician, FRANCESC MIRALLES s-a născut în 1968 la Barcelona. A coordonat colecții de dezvoltare personală, semnând și câteva lucrări sub pseudonim, experiență reflectată în primul său roman, Barcelona Blues (2005). După ce a obținut Premiul Gran Angular 2001–2002 cu romanul pentru tineret Un haiku per a l’Alícia, a hotărât să se dedice scrisului. Francesc Miralles a publicat de-a lungul timpului o mare varietate de lucrări de ficțiune și non-ficțiune – romane, cărți de dezvoltare personală, cărți pentru copii și tineret, thrillere –, singur sau în colaborare, unele fiind recompensate cu premii de notorietate și traduse în 50 de țări. Publicat în 2008, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (Humanitas Fiction, 2017) este scris împreună cu Care Santos. În 2009 a primit, împreună cu Álex Rovira, Premiul Torrevieja pentru romanul Última respuesta. Împreună cu Héctor García (Kirai), Miralles a publicat numeroase bestselleruri, între care Ikigai: Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită (Humanitas, 2017), Metoda ikigai: Secrete japoneze pentru a-ți descoperi adevărata pasiune și a-ți atinge țelurile în viață (Humanitas, 2019) și Ichigo-ichie: Arta japoneză de a te bucura de fiecare clipă (Humanitas, 2020). Dintre romanele sale, de mare succes la public s-au bucurat Iubire cu „i“ mic (2006; Humanitas Fiction, 2017), și continuarea sa din 2014, Wabi-Sabi(Humanitas Fiction, 2018), precum și Biblioteca de pe Lună (2019; Humanitas Fiction, 2020). În 2021 a publicat romanul Un ceai la capătul lumii (Humanitas Fiction, 2022), semnat împreună cu Ángeles Doñate.

Las mai jos câteva fragmente:

„— Să-ți spun ce a zis un celebru investitor american când a fost întrebat de ce ezită să finanțeze un proiect: Nu cred în nicio idee care să nu poată fi scrisă pe dosul unei cărți de vizită. Cu alte cuvinte, voia să spună că, dacă ceva are nevoie de multe cuvinte, probabil că nu e un plan bun.

— Superb, dar ce-are asta de-a face cu poezia?

— Are, și încă mult, ca să nu spun că totul. Arta haikuului, care e și o artă a vieții, constă tocmai în a spune mult în foarte puține cuvinte. De obicei, lumea face exact pe dos, de aceea uneori viața ne e atât de greu.

— Nu înțeleg! Ce vrei să spui?

— Că tendința noastră e să folosim multe cuvinte, multe mijloace, mult timp pentru mărunțișuri. Compunerea unui haiku ne învață să reducem frumusețea lumii la esențe. Iar cine domină acestă artă va savura fiecare strop de viață ca pe o delicatesă.” (pp. 75-76)

„Știi că unii s-au întors din moarte pentru că lăsaseră ceva neterminat pe timpul vieții? Înainte de a pleca, trebuie să faci pace cu tine însuți.” (p. 121)

„Japonezii dau multă importanță atât alegerii materiei prime, cât și prezentării. Cele trei feluri pe care le vom mânca sunt gătite după tehnici diferite – a făcut o pauză și s-a uitat la ea, ezitând parcă dacă să continue sau să n-o mai plictisească; primul se servește crud, al doilea e abia fiert, iar al treilea necesită o pregătire îndelungată și lentă. Pentru ei e o modalitate de a nu uita că în viață totul are valoare: ceea ce e simplu și valoros, ceea ce putem dobândi rapid și ceea ce reușim după un timp. Iar la urmă, totul se termină cu ceașcă de ceai verde și amar precum moartea.” (p. 120)

„— Sincronizarea. Pentru fiecare scamatorie există un moment exact. Și presimt că unul ca acela de ieri nu se va repeta curând. Știi de ce?

Iris ridicat din umeri.

— O scamatorie din care să nu apară nimic nu merită osteneala, la asta nu te-ai gândit? Apropo, ai văzut ce ți-a apărut ieri în buzunar?

— Un ceas.

— Răspuns incorect.

Nu știa dacă să râdă sau nu: magicianul era în același timp serios și amuzant, o combinație destul de deconcertantă.

— Păi ce, atunci?

— Asta va trebui s-o descoperi chiar dumneata.” (pp. 54-55)

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici de Care Santos și Francesc Miralles