Marea demascare

Motto: „Înainte să ies, am simțit ceva ca o răsuflare rece în ceafă, care m-a făcut să mă înfior. Am încercat s-o ignor. Am pus-o pe seama curentului, deși nu era niciun geam deschis.” Alex Moldovan

La o privire mai atentă, titlul spune tot despre intenţia autorului – pe care o căutam cu îndârjire cândva, și astăzi, poate, dar cu mai puţină tenacitate, în întrebarea „Ce vrea să spună aici autorul?” Cred că aici autorul are în vedere o Mare demascare, tocmai pentru că știe cum să facă o dezvăluire, este echilibrat şi construieşte atent intriga, ţinând bine frâiele suspansului şi menţinând un ritm alert al filmului narativ. Cantitatea de lucruri misterioase este decisivă când ai în intenţie să păstrezi interesul cititorilor pentru fiecare pas pe care-l face personajul în afara casei – acum drumurile sunt mai lungi, se încurcă un pic în Bucureşti, oraş pe care Olguţa îl descurcă mai bine la pas.

Termenul demascare se referă la darea în vileag, după datul aramei pe faţă, la o scoatere la iveală a unor lucruri tainice, unele primejdioase, care au ca resorturi interioare mecanisme psihologice greu decelabile. Aici am folosit un neologism, decelabile (care pot fi identificate), dar cred că sensul termenului se poate deduce din context, deci nu-i cu bănat – alt cuvânt dificil (care nu e neologism) pentru cei care nu sunt… bănățeni!

În acest al treilea volum din seria Olguței nu apare nicio referire la dificultatea creată de neologisme, cu ele cititorii mai mici se descurcă. În schimb, are dreptate autorul camuflat în narator, este mai dificilă, în general, acomodarea cu termenii vechi, unii chiar din categoria arhaismelor, care, în viziunea anumitor autori şi a unor cititori, mai tineri sau mai în vârstă, ar crea o aură de legendă textului. Pe scurt, cuvintele acelea care mai mult te împiedică decât te ajută să ajungi la mesaj. Face Olguța ce face și ajunge la poetica literaturii pentru copii și adolescenți.

Revenind la Marea demascare, să spunem că mai multe subiecte devin ţinta acestei operaţiuni.

Mai întâi, Olguţa reuşeşte, ajutată de o echipă isteaţă, să afle identitatea persoanei care îi hărţuieşte familia. Pentru că suspansul contează, lucrurile cele mai importante ies la iveală ultimele, aproape de pagina pe care scrie SFÂRŞIT. Întâmplările se derulează în mare viteză, mai mare decât aceea a unui tren care străbate distanţa dintre Cluj şi Bucureşti. De câteva ori încerci să intuieşti identitatea răufăcătorilor, simţi nevoia să o ajuţi şi tu pe Olguţa, să pui pe un perete o hartă a cazului de substituire de persoană, fraudă şi cine mai ştie câte acuzaţii s-ar putea face la adresa nevinovaților intrați în bucluc din pricina unor persoane cu profil mafiot.

În al doilea rând, sunt demascaţi cei care cred că există un singur fel de cărţi importante, acelea pe care le-au citit ei cândva, cărţile cu coperte neapărat lucioase, toate la fel, colecţii întregi de pseudoliteratură sau de literatură greu digerabilă, din diverse motive. Să amintim două dintre motivele ținerii lor la distanță: limbajul şi intenţia moralizatoare.

„Ghid de bune practici pentru scrierea cărților pentru copii

Înainte de orice, nu uita că o carte nu trebuie să-i placă copilului, ci adultului care o va cumpăra și care o va recomanda altor adulți de pe grupurile dedicate cărților pentru copii.

Copilul e o ființă gingașă, plăpândă și lipsită de discernământ. Abordează deci în cărțile tale subiecte cât mai puțin sensibile, tema care nu ridică întrebări. Nu-l mai expune și tu mizeriei lumii. După ce va deveni adult, va avea timp suficient să se lovească de problemele a căror existență i-a fost ascunsă în copilărie.

Cartea trebuie să fie un sanctuar al Binelui și Frumosului și o pavăză luminoasă împotriva Urâtului. Prin urmare, nu face economie la diminutive. Un diminutiv e bun, două diminutive sunt mai bune, iar zece sunt perfecte. Dicționarul de diminutive trebuie să fie cartea de căpătâi a scriitorului de cărți pentru copii.

Arhaismele. Sunt dovadă de respect față de strămoși și față de sfânta limbă română. Folosește-le în exces, căci copiii din ziua de astăzi sunt înnebuniți după cuvinte pe care nu le înțeleg decât apelând la un dicționar sau la o rudă mai în vârstă. N-ai cum să dai greș dacă iei cuvinte ca „tărâm”, „rânduială”, „meleag”, „odaie” sau „măiastru” și le bagi într-o carte pentru cei mici. N-ai cum!

Nu uita de învățăminte și morală. Dacă e posibil, introdu-le cu aldine, ca să nu treacă neobservate. Copiii sunt neatenți și e posibil să nu se prindă din prima.

Dacă n-ai idei, cere ajutorul părinților de pe grupurile de profil. Nimeni nu știe mai bine decât un părinte ce îl interesează pe cel mic, iar scriitorul e un umil slujitor pus în slujba celorlalți.

După ce ai publicat, e momentul pentru autopromovare. Intră pe toate grupurile și recomandă-ți propriile cărți mămicilor care cer recomandări. Nu contează vârsta bebelinei sau a piticului în cauză. Până la urmă, orice carte conține măcar o propoziție, un cuvânt sau o literă care poate folosi unui copil, indiferent că are nouă luni sau optsprezece ani.

Vă doresc mult succes!” (pp. 241-242)

Copiii au nevoie de o literatură care să răspundă sensibilității lor. Diferența dintre generații se vede și în materie de gust literar, dar mai ales în felul în care este definită valoarea unei cărți. Pe de o parte, cu puțină amărăciune, apare în pagină un discurs explicit despre ce înseamnă astăzi să faci publicitate – rețelele sociale, recomandările desuete, confruntarea cu listele de lecturi ale altor generații. Pe de altă parte, semnalarea unui alt stil, absolut necesar, de a scrie literatură pentru copii și adolescenți.

Dacă ai citit primele două volume din seria Olguței, înțelegi foarte bine că autorul reușește să se adreseze separat și concomitent adolescenților și adulților, scriere în palimpsest perfect mediată de ironie. Olguța are umor:

„M-am certat odată cu mama rău de tot. Nu mai țin minte motivul (mint, normal că-l știu, dar nu vi-l zic, pentru că există riscul să-i dați ei dreptate). Ca să-i fac în ciudă, timp de câteva zile am făcut totul pe dos față de cum făceam de obicei.

De exemplu, am început să-mi fac ordine în cameră. Să nu răspund obraznic la comentariile ei și ale tatei. Să pun vasele în chiuvetă imediat după ce mâncăm. Ați prins ideea. N-a fost ușor deloc. Satisfacția a fost însă pe măsura efortului. O vedeam pe mama cum fierbe pentru că nu mai avea ce să-mi reproșeze. Până la urmă a încercat să-mi găsească niște vini imaginare, până când și-a dat seama că a exagerat și și-a cerut scuze.” (p. 128)

O caracteristică a adolescenților de azi este ușurința de a înțelege și de a folosi în discursul lor ironia. Iată prinsă în volum o mult prea serioasă (pentru a nu fi glumeață) prezentare a unor tehnici de psihologie inversă:

„Lista lucrurilor care enervează. Garantat:

Puține chestii sunt mai enervante decât să vrei să te cerți și să n-ai cu cine. E exact ce am făcut cu mama. Dacă persoana care te enervează începe cearta, tu fii blândețea întruchipată: răspunde frumos, cu zâmbetul pe buze. Dacă nu-ți reușește faza cu drăgălășenia, taci. Nu spune nimic. Rezultatul poate fi și mai spectaculos.

Uită-te fix la persoana pe care vrei s-o scoți din sărite. Dacă își reproșează ceva, cere-ți iertare și zi că nu ți-ai dat seama. Repetă activitatea asta de câteva ori la rând.

Greșește-i numele. Dintr-un motiv oarecare, este deosebit de deranjant să-ți pocească cineva numele.

Vrei să-l enervezi tare? Prezintă-te de fiecare dată când vă întâlniți și comportă-te de parcă nu v-ați fi văzut în viața voastră. Adăugați ca din întâmplare că vă place teribil să cunoașteți oameni noi.

Vă vând un pont pe care îl știu de la tata. Dacă au copii mici, fă-le cadou instrumente muzicale de jucărie, gen trompetă, pian sau, și mai bine, tobe. Ideal e s-o faci în prezența copiilor, ca să nu poată da înapoi sau să ascundă instrumentele.

Un ultim sfat: trebuie să-i înnebunești pe oameni cu măsură, ca nu cumva să-i duci dincolo de limita de la care nu mai au nimic de pierdut. Pentru că, dacă li se întâmplă asta, nu-i mai poți controla.

Aș mai avea niște idei, dar e mai bine să nu le scriu aici, unde le poate citi toată lumea. Pentru mai multe informații, PM, pls.” (pp. 129-130)

În fine, Marea demascare îmi place şi pentru că întâmplările capătă o aură accentuată de stranietate, ca în proza lui Carlos Ruiz Zafon. Când Olguţa pleacă din apartamentul Dorei, simte în ceafă o răsuflare îngheţată, deşi în jur nu e nici ţipenie de om – sau poate tocmai de aceea. La final, rămân lucruri nespuse şi neînţelese. De exemplu, ce legătură există între titlul capitolului 40, Tot zbor, și o piesă a trupei Iris. Presupuneri se pot face, însă ar fi important să verifici dacă intuiţia ta e bună. Pentru asta trebuie să ai răbdare ca următorul volum să fie publicat cât mai curând.

Marea demascare de Alex Moldovan