Șansa lui Bilețel. Știi cât te iubesc?

Motto: „Când tu plecai eu îți lăsam bilețele pe noptieră. Nu știam când o să te întorci, iar dacă ai fi sosit când eu nu eram acasă voiam să găsești un semn de salut de la mine. Intram pâș-pâș în camera ta, când nu mă vedea tata, și îți lăsam biletul. Îl băgam sub deșteptător, căci amândoi știam că acolo, dedesubt, era locul nostru secret. Îți scriam Bună mama, sau altceva ce se-ntâmplase și nu voiam să-ți spun prin telefon.” Andrea Bajani

Când am deschis cartea la o pagină oarecare, am dat peste fragmentul acesta, care m-a făcut să mă gândesc la altă carte, cum se mai întâmplă atunci când cuvintele sunt așa de bine așezate în pagină, încât creează imagini. În De vei lua aminte la greșeli, romanul publicat de Andrea Bajani, un copil îi scrie mamei, pe care o vede rar, aproape deloc. Femeia este mereu plecată la muncă. Pe bilețele sunt așternute tot felul de lucruri: gânduri, întâmplări din ziua precedentă, formule de salut declarații de dragoste lăsate la jumătate, din pricina timidității etc.

În cartea Victoriei Pătrașcu există bilețele de toate culorile. Cele roz mi-au atras mie atenția, fiindcă, pe lângă o poetică a spontaneității, ele îndeamnă și la împărtășirea emoțiilor:

„Ce n-am pățit?! Asta să mă întrebi. După cum știi, eu și familia mea locuim în blocul de bilețele din cutia albastră. Stăm laolaltă bilețelele roz, galbene, vernil și albastre. Menirea noastră e să păstrăm mesajele și gândurile pe care cei din casă și le lasă atunci când nu se întâlnesc. Fiecare dintre voi visează să păstreze o vorbă frumoasă, un gând luminos. Surorile noastre roz se bucură de fiecare dată când mama lui Andrei îi scrie tatălui: Știi cât te iubesc! Și agață bilețelul de servietă sau îl lipește de ușa frigiderului. Iar tata, de fiecare dată, ia o altă surioară-bilețel pe care desenează un zâmbet mare și luminos și sub care scrie: Dar tu știi? Ăsta e un destin împlinit, asta e o viață de bilețel realizată. Dar nu suntem toți la fel de norocoși și de fericiți. Andrei are grijă, uneori, să ne strice tuturor cheful.”

Biletul este o metaforă a zilelor trăite în fărâme. Ce apare scris pe un post-it nu e o noutate, e vorba despre un gând sau o idee destul de importantă pentru a rămâne în atenție, în locuri vizibile, sau despre un mesaj adresat cuiva din familie. Acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, mă gândesc dacă eu aș mai scrie bilețele, cum o făceam cândva, pentru cineva drag, pentru cineva cunoscut. Probabil că nu, probabil aș folosi un SMS sau un mesaj pe messenger ori pe WhatsApp. Dar și de aceea e frumoasă cartea asta simplă, senină, fiindcă păstrează un fel istorie a comunicării familiale și familiare. Cândva, poți spune asta unui copil, obișnuiam să ne trimitem scrisori și să facem schimb de bilețele. Pe o bucată de hârtie rămânea conturul literelor, forma lor lunguiață sau rotunjită, ieșită puțin din simetrie, pură caligrafie a momentului încărcat de tot felul de stări.

Bilețel este un personaj:

„Bilețel era tare supărat. Însă nimeni nu vedea cât este de supărat pentru că în cameră domnea întunericul. De fapt, pe birou, mai pâlpâia din când în când lumina albăstruie a calculatorului. Era aproape 11.00 noaptea când Bilețel își desprinse ușor căpățâna lipicioasă de pe marginea monitorului și alunecă ușor de pe birou. Se odihni puțin pe tastatură, își trase un colț peste celălalt și oftă.”

În cartea Victoriei Pătrașcu, personajele au farmec și sunt credibile, pentru că vorbesc, sunt neliniștite și caută soluții, așa cum ar face niște prieteni adevărați. Aceste personaje care își au locul lor în camera lui Andrei (Enciclopedia, Calculatorul, creioanele etc.) sunt capabile să rezolve probleme. Nu probleme de matematică, deși Andrei ar fi avut nevoie de sprijin și aici. Probleme care apar în viața unui băiat cu fire de artist, preocupat mai curând de umplerea unui bloc de desen cu herghelii de cai decât de pregătirea lucrării de la matematică, anunțată cu o zi înainte și ignorată. Andrei mai plânge prin spatele blocului, să nu fie văzut, ascunde testul cu nota pe care o consideră rușinoasă (pe bună dreptate). Nu vrea ca părinții să afle de notă, deci se teme de mărturisiri necesare și firești într-o familie armonioasă. Fără să fie extrem de grave, asemenea crize apar în viața tuturor școlarilor, mai mici sau mai mari:

„Andrei nu învățase în ziua testului. A scris întâi enunțul problemelor, apoi a stat și s-a uitat la ele ca mâța în calendar, a îngroșat niște litere, doar-doar își mai amintește ceva. Nu și-a amintit nimic. Ce să-și amintească? Nu învățase și basta. Așa că a desenat niște avioane și a scris o poveste cu piloți. Frumoasă povestea, nu zic nu, dar doamna de mate i-a tăiat-o cu un X și a scris cu roșu un 3 mare și apăsat, iar în paranteză (FOARTE RĂU!!!)”

Când m-a primit, Andrei a plâns pe mine, pe ascuns, în spatele școlii. Desenul s-a întinat, parte din avioane s-au șters. A așteptat sfârșitul orelor și, fără să le sufle o vorbă părinților, m-a mototolit și m-a aruncat la gunoi.

– Ce trist! Îmi pare rău de Andrei, spuse blocul de desen.

Îți pare rău? Dar de mine cui îi pare rău? Eu cu ce am greșit să-și verse pe mine tot amarul? strigă supărat Bilețel.”

În prima clipă, m-am gândit că nu aș fi ales termenul ,,a întina”, fiindcă este mai vechi. Din cauza lacrimilor, „desenul s-a întinat, parte din avioane s-au șters”. Apoi mi-am dat seama că este verbul perfect pentru a exprima, ca istorie, ideea de tristețe și de irosire. Hârtia este îndelung răbdătoare. Pe hârtie apar urme de lacrimi.

Este limpede că textul Victoriei Pătrașcu pune în evidență cu iscusință valorile despre care se vorbește frecvent în spațiul public, în articole de specialitate și în grupurile interesate de educație în noile ei paradigme – cultivarea răbdării, ideea de perseverență, grija față de textul scris și față de exprimarea emoțiilor, recuperarea a ceea ce poate fi recuperat etc. Cu toate astea, mi se par importante multe alte lucruri din această carte, în aparență mărunte, care furnizează idei cititorilor mari și mici. De exemplu, cum ai putea să scrii un mesaj cald, autentic, evitând stereotipiile.

Sunt multe discuții despre lectură, despre cărțile ce ar trebui sau nu ar trebui citite de mici. E greu de spus dacă există sau nu un timp optim pentru fiecare carte. De pe margine, lucrurile sunt limpezi. Când ești în mijlocul furtunii, știi că nu există rețete. Înțelegi poate că un cititor se formează în timp și de timpuriu și că, până să poată decide singur ce cărți și-ar dori să citească, el depinde de gustul adulților. Uneori și al prietenilor. Pentru ca cititul să nu fie chin (și în niciun caz obligație), cititorul începător trebuie să capete anumite caracteristici, asemenea unui începător în competițiile de Formula 1. Fără aceste aptitudini va abandona repede, devenind, cel mult, cititor de rezumate. Mă gândesc la obișnuința de a citi repede și constant, ușurința de a înțelege din context sensul unor cuvinte (nu se poate opri mereu să cerceteze un dicționar, asta ia timp și un copil nu are timp!), plăcerea de a urmări acțiunea și construcția personajelor care-i trezesc interesul. Delicată discuție.

Însoțită de minunatele ilustrații semnate de Zelmira Szabo, cartea Victoriei Pătrașcu lasă deschise mai multe subiecte de reflecție și este, prin asta, ideală pentru raftul de literatură pentru copii.

Şansa lui Bilețel de Victoria Pătrașcu