Între absurd și pamflet se află o lume întreagă – Rebarbor la Odeon

Rebarbativ există în dicționar, cu variațiile sale, un cuvânt pe care l-am tot plimbat prin minte în timpul reprezentației. Un spectacol șocant de bine gândit, un spectacol în care Alexandru Dabija nu lasă nimic la întâmplare; pentru un spectacol cum e REBARBOR diferența dintre succes și agonie e atât de mică, încât regizorul este obligat să lucreze cu precizie de chirurg. Ce urmează să scriu aici nu se va constitui într-o cronică de spectacol, ci vor fi note pe marginea unui spectacol care trebuie văzut și revăzut.

credit foto: Andrei Gândac

În 2020 pe bookhub.ro apărea un articol scris de Andrei Gogu, un tânăr masterand al Literelor Universității din București. Articolul este despre misterul Monciu Sudinski, caz special din toate punctele de vedere. Vă las bucuria să aflați mai multe citind articolul aici. Ce e interesant pentru spectator: nu întâmplător, Alexandru Dabija dedică spectacolul memoriei scriitorului. Și deloc întâmplător alese textele, care fac parte din cele trei cărți pe care Monciu Sudinski le-a scris – amănunt foarte interesant – înainte de a ajunge în Suedia. Rebarbor a fost republicat abia în anii 2000, la o editură obscură și e interesant de studiat cum a ajuns manuscrisul la această editură, în condițiile în care cenzura regimului comunist a dat la topit volumul. Un maestru al prozei scurte, o minte briliantă, care se slujește cum nimeni altcineva nu poate de ironie, pamflet și absurd, într-o combinație care se remarcă din start, Alexandru Monciu Sudinski și-a câștigat locul în istoria literaturii române fără drept de apel.

credit foto: Andrei Gândac

Scena goală – spațiul gol al lui Peter Brook – în care actorii par a fi în căutarea personajelor; inițial nu înțelegi nimic din deruta lor, totul pare grotesc, dar stai cu teama în suflet să nu fie un grotesc inutil. Nu e! Din contra! În momentul în care elementele de decor încep să apară în scenă – dar nu vor reuși să o umple, să o aglomereze, vidul va dicta până la final – începi să te gândești dacă n-ai nimerit la o reprezentație a brigăzii artistice a studenților. Și așa e gândit tot spectacolul: momente care par decupate dintr-un astfel de spectacol, dar care, culmea, nu te fac să te ridici din scaun și să pleci (deși au fost două persoane care s-au ridicat după prima jumătate de oră și au plecat, semn că pamfletul nu face casă bună cu orice tip de gândire). Acidul replicilor te șochează: cum de s-a putut scrie astfel în plin regim comunist?!? Cum de s-a gândit cineva că ar fi putut să aibă succes la cititori cu o astfel de carte? Cum de i-a trecut prin minte lui Alexandru Monciu Sudinski că va învinge cenzura? Minte de farsor? De jongler obișnuit să șocheze publicul seară de seară cu mersul pe sârmă într-un echilibru precar? Când îl vezi pe Mihai Smarandache cum se joacă cu rolurile, te gândești că da, tot ce e posibil ca scriitorul să fi fost un maestru al farselor.

credit foto: Andrei Gândac

Și, totuși, dincolo de toată parada personajelor, se ascunde o tristețe covârșitoare. Râzi la anumite scene, n-ai cum să nu râzi când asiști la ședința de cenaclu literar sau la spectacolul de pe schele, care reproduce in situ un moment dintr-o celebră defilare. Scenele cu clasa muncitoare aliniată în spatele unei mese de prezidiu și deloc pregătită să reziste la discursuri de preamărire a regimului sunt de un absurd rarisim: schimonoselile personajelor sunt sugestive și deloc forțate. Să-l vezi pe Marius Damian răstignit pe scaun, cu părul vâlvoi și cu o față pe care se oglindește perfect paroxismul, groaza sau încremenirea extatică! Memorabil momentul, de fapt Damian are mai multe momente cu adevărat memorabile în tot spectacolul, semn că Dabija n-a lăsat niciun detaliu la întâmplare, cum spuneam mai sus!

credit foto: Andrei Gândac

Rotativa de cadre, asta este REBARBOR; te uiți la spectacol și parcă începi să înțelegi cum de a rezistat atât de mult regimul comunist. Începi să realizezi că a fost o combinație fatală între ștergerea memoriei, răsplata aserviților și retragerea intelectualilor din viața socială. REBARBOR este dedicat unui mare intelectual de care regimul comunist s-a despărțit fără regrete; un intelectual care n-a făcut concesii regimului, din contra, l-a criticat la sânge. Critica de partid este ascunsă în spatele defilărilor fără sens, a replicile de un absurd șocant, dar despre care știi sigur că sunt reale, că s-au tot auzit în diferite locuri și cu diferite ocazii, dar mai ales la ședințele de partid.

credit foto: Andrei Gândac

Despre presa vremii? Elvira Deatcu se dezlănțuie în rolul reporteriței, iar la ultimul ei monolog pare de-a dreptul posedată de duhul scenei. Nimic în plus, niciun gest și aici tot Dabija cu mâna lui forte a tușat cât și unde trebuie. Și, totuși, Antoaneta Zaharia face spectacolul vieții ei, o suită de roluri pe care și-o asumă cap-coadă! O poftă de joc fantastică, o nevoie de a intra în pielea fiecărui personaj în parte și de a destructura mitul că femeia comunistă era automat și proastă. Nu, niciun personaj feminin din REBARBOR nu este prost, cel mult victimă a momentului sau martoră a unor vremi absurde. Victime ale violențelor bărbaților, mame eroine (o spun fără pic de ironie), obligate să se confrunte cu lipsurile de toate felurile, femeile devin supraviețuitoare ale regimului comunist, așa se explică aparițiile Alinei Berzunțeanu. Cea mai angelică dintre toate, te cucerește prin aparenta ei absență, tot timpul pare că e în alt loc decât cel în care trebuia să fie, dar poate că tocmai această defazare o salvează de la eșec, de la moartea spirituală.

Punctul de echilibru al spectacolului pare să-l aducă Cezar Antal, care nu întâmplător este și vocea naratorului la un anumit moment. Este binevenită pauza de spectacol – momentul în care Antal vine în fața spectatorilor și scoate o copie a afișului spectacolului din anii ’70, Caractere! Jucat în aceiași sală, cu o distribuție de aur. Știam că Dorina Lazăr era în spatele sălii și tare aș fi vrut să o văd la momentul în care Cezar Antal a pomenit distribuția acelui spectacol și aproape că a făcut o reverență către ea! Sensibil apelul la memoria vie lansat de către Dabija!!! Sensibil! Dacă nu vrem să se repete catastrofa, atunci trebuie să înțelegem cum de-a fost posibilă, ori despre asta e vorba în REBARBOR: descompunerea absurdului.

Matei Arvunescu e cel mai tânăr din distribuție și cred că e și cel căruia i se potrivește mănușă pamfletul; când pedagog, când reporter sau soț, el reușește să jongleze cu nuanțele de personaj, astfel încât să dea un anumit ton fiecărui moment în parte. Este genial momentul în care se înroșește la față precum un rac gata fiert, rareori am văzut o asemenea asumare de rol. O să mai auzim de el, sper să aibă și șansa de a primi roluri pe măsura talentului.

credit foto: Andrei Gândac

Ce caută roboțelul pe scenă? Seducător orice dialog cu el, dar să nu uităm că SF-ul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în timpul regimului comunist, din multe motive (le trecem în revistă cu altă ocazie, nu aici). Cupletul Smarandache – roboțel mi se pare de departe cel mai reușit, un tandem care câștigă tocmai prin antagonism: Smarandache înalt, voinic, prea puțin amator de finețuri și dulcegării, roboțelul mic-mic, dar cu o voce puternică și clară, se face auzit în orice moment și, mai ales se impune. Așa se face că fandarea actorului în fața roboțelului pare de-o naturalețe șocantă. Pe de altă parte, Ceaușescu a avut o obsesie pentru industrializarea forțată și pentru investițiile în tehnică. Prezența robotului din această perspectivă – subdimensionat în raport cu celelalte personaje – nu face altceva decât să accentueze nota de absurd caracteristică regimului ceaușist.

Un spectacol care te năucește, la propriu. Ce mi-a plăcut foarte mult: unitatea de stil și mobilitatea; nu există momente în plus, iar schimbarea polilor de acțiune este gândită în favoarea personajelor, ceea ce duce în final la ideea de unitate spectaculară. Nefiind un singur personaj principal, exista riscul disoluției; pe de altă parte, trebuia o trupă de actori care se cunosc bine între ei și care se susțin reciproc. Dabija și-a ales cu grijă fiecare om și i-a făcut să funcționeze împreună folosindu-se de fiecare atu personal în parte. O trupă de actori care avea nevoie de un astfel de spectacol, unul în care fiecare să ating maximul de potențial fără nici cel mai mic efort, doar pentru că energiile tuturor se întâlnesc și umplu acel spațiu gol care este și va rămâne scena. Sunt sigură că REBARBOR i-ar fi plăcut și lui Alexandru Monciu Sudinski.